În Sfânta Evanghelie se întâlnesc numeroase paradoxuri: primii vor fi ultimii, cel mai mare va fi slujitorul tuturor, cei care plâng se vor bucura, cel care moare va trăi… Paradoxul asupra căruia aş vrea să mă opresc este următorul: faptul de a păstra în mod conştient învăţături fundamentale în sufletele şi inimile noastre şi de a le pune în aplicare nu trebuie să compromită necesitatea de a fi atenţi la fiecare detaliu. Fiecare pas din viaţa noastră este indisociabil de dogmele fundamentale ale credinţei noastre.
Părintele Sofronie Saharov a înţeles că adevărul fundamental al Ortodoxiei este revelaţia lui Dumnezeu Treime, a unui Dumnezeu în trei Persoane, care sunt într-o veşnică comuniune de iubire, oferită şi primită reciproc. Persoana este o Realitate absolută şi ireductibilă. Iar când una dintre aceste Persoane a îmbrăcat natura noastră, o a doua natură, viaţa dumnezeiască s-a dat pe sine însăşi fiecăruia dintre noi, în toată plenitudinea ei.
Remarcaţi modul în care Hristos mustră pe ipocriţi: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi“ (Matei 23, 23).
Fiecare mică victorie duhovnicească are efecte cosmice
Teologia creştină este cea care a transformat viaţa de zi cu zi a oamenilor, sub toate aspectele ei, într-o cale în care se dobândeşte şi se lucrează dragostea, şi chiar dragostea dumnezeiască. Singurul fapt omenesc ce constituie un obstacol către viaţa dumnezeiască este păcatul. Părintele Sofronie ne-a reamintit în repetate rânduri, cu prilejul Cuvintelor sale adresate comunităţii, că Biserica noastră ne învaţă să ne rugăm în timpul zilei astfel: „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua/seara/noaptea aceasta fără de păcat să ne păzim noi“. Păcatul nu este inevitabil. Este adevărat că învăţăm destul de anevoios să-l învingem; „dar nici Roma nu a fost construită într-o singură zi“. Dacă totuşi acceptăm să comitem păcatul, aceasta constituie o formă de disperare. Însă, potrivit paradoxului nostru, fiecare mică victorie are un efect cosmic durabil, căci, cum spune Sfântul Siluan, obiceiurile bune sunt dobândite prin practicarea lor. Noi am învăţat de la părintele Sofronie că izbânda iubirii practicate în sânul unei mici comunităţi sau al unei familii devine un pas către dobândirea dragostei universale, adică a dragostei lui Hristos. În plus, dacă fiecare gest, cuvânt, gând, atitudine sau privire negativă are ca rezultat pierderea harului în această lume, fiecare energie pozitivă care emană dintr-o dragoste dezinteresată atrage harul dumnezeiesc asupra întregii umanităţi.
Părintele Sofronie face referire deseori la îndemnurile date de Sfântul Dorotei de Gaza: călugărul (şi, prin urmare, orice creştin) trebuie să-şi păstreze o conştiinţă clară, atât faţă de Dumnezeu şi de aproapele, cât şi faţă de lucrurile materiale. Aceste trei elemente nu sunt niciodată separate atât în gândirea, cât şi în viaţa de zi cu zi ale Sfântului Siluan şi ale părintelui Sofronie. Aici găsim diferenţa fundamentală între „ecologia“ de care vorbeşte lumea şi atitudinea creştină de recunoştinţă şi de responsabilitate faţă de mediu (şi nu de o responsabilitate supremă pentru mediu). Sfântul Siluan şi părintele Sofronie şi-au arătat întotdeauna grija lor faţă de creaţia lui Dumnezeu în lumina iubirii lor de Dumnezeu şi de aproapele. Mediul ambiant în sine nu constituie pentru ei un idol. Părintele Sofronie explică punctul lor de vedere mult mai bine decât aş putea eu să o fac.
Un creştin care doreşte să vieţuiască fără de păcat este conştient că trebuie să evite să facă rău chiar şi unei frunze, chiar dacă „aceasta nu ar fi un păcat“ în sine. Un incident s-a petrecut pe vremea când eram grădinăreasă. Nu reuşeam să scap grădina de o invazie de insecte. Înainte, în nenumărate rânduri, doar rugăciunea la Sfântul Trifon ar fi fost suficientă. De data aceasta însă, îl întrebam pe părintele Sofronie dacă ar fi fost rău să omor insectele. Bineînţeles, ştiam că nu era păcat să omori animale pentru a te hrăni sau pentru a-ţi face haine. Însă a omorî pentru a salva o recoltă? Părintele Sofronie îmi spuse: „Dacă trebuie ales între nevoile oamenilor şi cele ale insectelor, optaţi pentru oameni“.
Marele Matematician
Părintele Sofronie îşi împropriase atitudinea părintelui său duhovnicesc faţă de frumuseţea lumii terestre. Este ceva uşor de remarcat, căci era un artist care copilărise într-un mare oraş, în timp ce părintele Siluan provenea din pătura ţărănească şi îşi petrecuse copilăria într-o fermă. Părintele Sofronie avea cunoştinţe în domeniul ştiinţelor, al matematicii, dar considera că un creştin trebuie să fie un artist şi un poet. El observase că în natură nu există o simetrie matematică riguroasă, că nu există linii absolut drepte. Vedea în aceasta o reflectare armonioasă a Creatorului. Într-o zi, în timp ce încercam să transplantez şase plante din nu mai ştiu ce fel de legumă, mi-a zis să transplantez şapte: „Prefer numărul şapte; şase este prea perfect“. Pentru un spirit matematic, perfecţiunea numărului şase îşi dezvăluia frumuseţea, dar părintele Sofronie nu voia să limiteze sufletul omenesc la un nivel pur logic. (Amintiţi-vă, în Viaţa lui este a mea, răspunsul unui preot dat unui profesor de astronomie care sfârşise prin a admite că ştiinţa avea o limită: „Bine! ş…ţ chiar acolo unde se opreşte ştiinţa voastră, începe a noastră“). Altă dată, a venit în grădina de legume şi admira minunatele curbe pe care le făcea apa tâşnind din sistemul automat de irigaţie. „E frumos, nu-i aşa?“ „Da, am spus eu, este frumos din punct de vedere matematic pentru că aceste curbe puse pe un grafic ar da nişte minunate ecuaţii.“ „Credeţi deci că Dumnezeu este un matematician?“ „Da.“ După o scurtă pauză, el răspunse zâmbind: „Da, dar nu numai un matematician.“
„Totul este al nostru“
Când această frază înseamnă că noi suntem proprietarii lumii materiale, urmează ceea ce părintele Sofronie subliniază: „Ştiinţa contemporană s-a dezvoltat considerabil în domeniul stăpânirii forţelor naturii. Dar ce rezultat! Creatorul naturii este de fiecare dată din ce în ce mai înlăturat din lume şi din conştiinţa umană“. Tehnologia este, pentru părintele Sofronie, o îndemânare dată de Dumnezeu, de care omul are nevoie pentru ca pământul cu populaţia sa mereu tot mai numeroasă să poată da fiecăruia resurse suficiente. Dar, potrivit părintelui Sofronie, aceasta nu înseamnă că omul, în calitatea sa de protector al naturii, de grădinar al Creaţiei, trebuie să lucreze independent de Dumnezeu. Dimpotrivă, încercarea sa de a fi rege şi preot al pământului fără Dumnezeu este, potrivit părintelui Sofronie, însăşi esenţa căderii. Totuşi, această profundă realitate teologică, a lui Dumnezeu ca Primă Fiinţă, se reflectă în orice mic detaliu al vieţii cotidiene. Părintele Sofronie ne spunea, de exemplu, că a mânca sau a bea fără să mulţumeşti, însemna să-l furi pe Dumnezeu. Faptul de a ne apropria bunuri nu e necesar, pentru că Dumnezeu se îngrijeşte de toate nevoile noastre. Dacă consumul nostru depăşeşte nevoile noastre, Îl furăm atât pe Dumnezeu, cât şi pe aproapele nostru. Tehnologia ar putea fi folosită pentru redistribuirea resurselor. Precum spune Sfântul Siluan, dacă ne-am pocăi şi am trăi smerit, într-o oră lumea ar deveni un paradis. (Sœur Magdalen, „Dieu nous a donné toutes choses“, din revista Buisson ardent, Cahiers Saint Silouane l'Athonite, nr. 20, Cerf, Paris, 2014, pp. 41-50; traducere de Ionuţ Aurelian Marinescu)
