Poate părea absurd să citești despre liniște într-o vreme a tulburării fără sfârșit. Dar dacă vă uitați pe facebook ori pe imaginile verii, pe fotografiile de pe Instagramul concediilor, un soi de infotrafic fără accidente, veți înțelege setea după liniște în care ne aflăm ca persoane, ca familii, ca Neam.
Un soi de sete sfâșietoare după normalitate, obosiți să mai fim noi, strânge în buzele vorbirii noastre veninul înjurăturii și metastaza minciunii, aruncată spre celălalt asemeni unei tumori de urâciune.
Ne-am urâțit. Doar copiii și icoanele ne-au rămas frumuseți. Și câte un bătrân pierdut într-un colț ce nu are televizor, ori radio, care e mai dispus să asculte de Dumnezeu și inima sa decât de noi, vorbăreții la subiecte impuse. Am descoperit în călătoriile mele că mai avem colțuri în care liniștea nu costă. În care dacă taci exiști. Și nu te judecă nimeni că te încântă un apus de soare mai mult decât debilitatea unui discurs politic, în care teama de îmbătrânire este învinsă prin bucuria vieții simple. Am constatat lunile acestea din urmă că nouă, oamenilor, nu ne e frică de moarte ci de Înviere.
O frică neliniștită care, de foarte multe ori, nu ne face mai buni ori mai înțelepți, care alungă din preocupările noastre liniștea. Semănăm tot mai des cu niște adolescenți plini de bravade care străbatem noaptea un cimitir cu zgomot mare, spre discotecă… Un soi de curaj gălăgios, care ascunde în inima noastră neștiința noastră de a înțelege lumea în care trăim.
Zilele din urmă ne-au vădit lipsa de înțelepciune. De bun simț social. De lipsă de liniște din care să se nască soluția supraviețuirii, ce zic, soluția viețuirii. Și m-am bucurat foarte tare că descopăr în Biserică punctul de rupere a tensiunii sociale, că trecând pragul spre interiorul Bisericii, omul asumă liniștea propusă de ea. Uneori cu o presiune a politicului inexplicabilă, așezată pe fragilitatea de duh a unei instituții care ar trebui să strălucească de smerenie și împlinirea Evangheliei. Nu o poate face, de multe ori, atinsă de vertijul orgoliilor omenești, de carierismele ieftine în care-și risipesc vocațiile oamenii săi, de jocul nemilos al balansului politic în care-și adăpostește latura administrativă de lucruri omenești. Dar liniștea ei nu se aseamănă cu a nici unei alte instituții intrată în balansul rănilor pe care ni le croim unii altora.
Poate că uităm că „pacea de sus” despre care vorbește Biserica, nu este o pace făcută prin legi ori decrete, prin dicteuri instituționale, ci neliniștita pace a căutării liniștii. Nu suntem născuți ca oameni să fim neliniștiți continuu. Din vreme în vreme, măcar, inima noastră are nevoie de odihna așezării în pacea cu Dumnezeu. Cred că este o urgență de grad zero.
Dacă nu pe Dumnezeu măcar umbra luminoasă a liniștii Lui să treacă peste noi…Neîngăduitorii și neatenții locuitori ai lumii în care am fi putut împlini iubirile noastre, nu urile continue în care ne așezăm…
