De ce o femeie nu poate concepe sau nu poate purta un copil? Infertilitatea este tragedie, pedeapsă sau trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru asta? Este posibil să adoptăm copii? La întrebările Miloserdie.ru răspunde părintele profesor Andrei Lorgus, decanul Facultăţii de Psihologie a Universităţii Ortodoxe Ruse „Sf. Ioan Teologul”(Federatia Rusa).
Sursa: Miloserdie.ru
- Lipsa copiilor în familie este o încercare, o pedeapsă, o cruce de dus? Dacă o familie nu are copii, cum să se refere la acest lucru ambii soţi?
- Faţă de acest lucru ar trebui să ne raportăm întotdeauna cu recunoştinţă, ca fiind voia lui Dumnezeu. Dar trebuie de amintit aici faptul că, de foarte multe ori, cauza infertilităţii, în dorinţa evidentă de a avea copii, se poate ascunde chiar în personalitatea omului însuşi. Şi acest lucru trebuie spus, căci sunt lucruri ce pot fi reparate. Iată unul din cazurile pe care le cunosc ca preot. Într-o familie bună, în care soţii se iubeau foarte mult, toate sarcinile se încheiau cu avorturi spontane. Era o familie foarte bună, cu venituri bune. Au mers la o clinică elveţiană, la cei mai buni medici, la psihologi – totul a fost inutil. După cum s-a văzut, motivul nu a fost medical, ci psihologic şi spiritual. Ideea este că, după cum ştiţi, stările spirituale şi psihice se reflectă în manifestările fizice, somatice. Dacă o persoană este nervoasă, o doare inima sau îi creşte tensiunea arterială. Şi aici, la fel. Dacă o femeie nu-şi iubeşte soţul, ascunzând acest lucru chiar de ea însăşi, nu vrea copii şi, inconştient, îi este frică de copii sau, în general, simte o frică, toată natura ei feminină se comprimă, ca vasele la tensiunea nervoasă. Şi, dacă din punct de vedere medical femeia este bine, totuşi, ea nu poate concepe. Organismul poate „ascultă” de comanda ei din subconştient. În cazul de care vorbesc, a fost teama de a fi inconsecventă în faţa soţului ei. Îi era teamă că nu va putea suporta, nu va educa bine copilul, ar putea face greşeli... Această teamă a generat perturbări grave fiziologice în corpul ei şi ea pierdea sarcinile tot timpul. Dar în alte cazuri pot exista alte motive. Cuplul nu vrea să recunoască că are astfel de probleme. Se întâmplă des acest lucru. Soţii joacă rolul unei familii decente, pioase, nedorind să recunoască faptul că au probleme grave personale şi spirituale. Pot fi şi alte cauze: boală, ereditate, traume, munci grele şi de mediu. Motive sunt multe. La baza tuturor este păcatul omului, dar nu întotdeauna un păcat personal sau de familie, de multe ori, este păcatul nostru, al tuturor, al omenirii.
- Cum vă raportaţi la cele mai noi tehnologii medicale, care ajută cuplurilor fără copii să conceapă?
- Să te tratezi sau să nu te tratezi nu este o problemă spirituală. Dacă există o boală ,ea trebuie tratată. Nu putem dispreţui medicii şi medicina ca atare. Dar este cu totul altceva recurgerea la tehnologia modernă. Nu înseamnă cumva acest lucru să dai curs patimei tale de a avea copii, dorinţei de a „obţine” copii cu orice preţ? Ştiu un caz în care o femeie tânără a trăit trei ani în căsătorie, după care a mers la fertilizare artificială. Cum nu a încercat medicul să o convingă să mai aştepte, pentru că trei ani înseamnă o perioadă atât de scurtă, n-a izbutit. Ea a mers, în ciuda tuturor argumentelor de a aştepta, să facă procedura de trei ori. N-a conceput şi, în al cincilea an de căsătorie, a conceput natural şi a născut foarte bine. Cred că problema se află în „cap” şi nu în corp. Eu, ca antropolog şi psiholog, am motive serioase să cred că fertilizarea artificială, şi, în general, orice intervenţie artificială în concepţia omului va afecta, în mod inevitabil, şi copiii şi soţii. În primul rând, procedura de fertilizare in vitro încalcă spaţiul intim al soţilor. În al doilea rând, noi nu trebuie să uităm că tehnicile moderne nu pot evita fertilizarea multiplă. Medicii fac apoi o „reducţie”, adică distrug copiii „în plus”. Este o procedură oribilă. Recent, un medic care efectuează proceduri FIV s-a justificat în faţa preotului în felul următor: „Eu nu mă ocup de reducţie! Pentru acest lucru invit un alt medic”... Deci, acest medic înţelege că face un lucru rău, o omucidere, şi ştie care este atitudinea Bisericii faţă de asta, dar o face cu alte mâini! Interesant cum se desfăşoară procesul naşterii şi îngrijirii copiilor la aceste cupluri? Am fost prezent odată într-o secţie de îngrijire a nou-născuţilor prematuri. Am botezat acolo patru copii ai unor cupluri care au făcut FIV. Copii cu greutatea de patru sute de grame! Iar cei care cântăresc 800 de grame, sunt consideraţi mari. Părinţi nu sunt în jurul lor. Desigur, ei pot veni, dar e inutil să stea acolo. Aceasta este o adevărată secţie de fabrică. Tuburi, fire, ceva zumzăie, bâzâie, copiii stau în cuve transparente acoperite cu scutece, stau acolo, ca într-un fel de vizuini, conectate la aparate. Şi impresia mea emoţională, când i-am văzut aşa, a fost: iată iadul. Este un iad al copiilor. Noi l-am creat. Iar oamenii, medicii şi asistentele care lucrează acolo, sunt adevăraţii zeloţi ai acestuia. Studiile moderne de psihologie prenatală au arătat că copiii memorează totul, chiar şi la această vârstă, chiar dacă la nivel inconştient, la nivelul memoriei corporal-fiziologice. Şi această perioadă a vieţii nu trece fără a lăsa urme: ea se manifestă mai târziu, uneori prin severe boli somatice şi psihice. Cuplurile care fac asta copiilor lor îşi asumă responsabilitatea pentru sufletele lor. Eu nu pot, ca preot si psiholog, să le interzic să o facă, dar nici nu-i sfătui în acest sens.
- Poate că oamenii vor doar să epuizeze toate posibilităţile?
- Nu trebuie să-ţi doreşti copii cu orice preţ. Dacă soţii doresc copii cu orice chip, acest lucru e o chestiune patologică, din punctul de vedere al unui psiholog. Această abatere a unei persoane, a unui individ, e deja şi păcat, şi patimă. Tocmai pentru faptul că copiii nu sunt deloc sensul căsătoriei şi sensul vieţii umane. Sensul vieţii umane este omul însuşi, sufletul său nemuritor. Din păcate, de prea multe ori, soţii vor „copii” ca să reducă breşa din relaţiile lor conjugale. Doresc ca prin naşterea de copii să-şi rezolve o problemă a căsniciei lor. Dar acest lucru nu trebuie făcut niciodată. În cazul în care soţii nu se iubesc unul pe altul, nu au pace, nu pot fi prieteni, nu sunt în măsură să-şi regleze relaţiile, naşterea de copii nu le adaugă nimic, dimpotrivă le poate complica relaţia, înstrăinându-i unii de alţii. Cand se naşte un copil, soţia se îndreaptă complet spre el. Soţul începe să fie gelos. Există încă un motiv pentru un alt conflict. Copiii, în general, nu sunt o cale de a rezolva problemele de familie. Foarte adesea, femeile sunt în stare să meargă până la a naşte copii în afara căsătoriei şi până la fertilizarea in vitro, pentru că vor să se împlinească, să se realizeze ca mame. Este o minciună şi o înşelăciune, deoarece ele încearcă, prin naştere, să-şi rezolve golul şi eşecul lor interior. Acest lucru nu se poate face. În general, copilul nu este o jucărie, căci el nu se naşte pentru noi. Copiii nu sunt un lucru oarecare, care „se fac”, se procură, ca o maşină, ca o vilă. Copiii nu „se fac” pur şi simplu, pe ei poţi doar să-i primeşti, să-i întâlneşti. Naşterea propriului tău copil este o întâlnire cu o nouă personalitate, şi nu re-producerea ta proprie. Când eu mă uit la fiica mea sau la fiul meu nou-născut, mă întâlnesc cu un om nou. Seamănă cu mine, vorbeşte ca mine, face aceleaşi prostii şi păcate. Dar este altul. Când copiii cresc şi pleacă din casa părintească, soţii se întâlnesc adesea parcă pentru prima dată, după 20-30 de ani. Şi începe un nou conflict. Se pare că ei au pierdut dragostea unul faţă de altul, se ceartă, au acumulat o mulţime de nemulţumiri şi probleme unul faţă de celălalt. Dar acesta este cel mai minunat timp al căsniciei! Căsătoria la maturitate ar trebui să includă sensibilitate, grijă, îndatoriri, prietenie, dar şi asceză, şi intimitate spirituală. Este perioada de aur pentru soţi. Mai mult, tot atunci pot apărea şi nepoţii. Iar nepoţii sunt total altceva decât copiii. Nepoţii sunt o bucurie fără responsabilitate şi fără teamă.
- După multe încercări de a avea propriii copii, multe cupluri adesea decid să adopte. Poate fi o cale de ieşire din situaţie?
- Adopţia nu rezolvă problema principală. Dacă soţii vor să adopte un copil doar ca să aibă copii cu orice preţ – este o patimă. Sarcina noastră pastorală constă în a-i opri pe astfel de soţi, să le spunem că nu există decât un singur motiv de a adopta copii - excesul de iubire. Spiritual, problema pastorală constă în a lămuri de ce soţii doresc să adopte copii. Se spune adesea, iată, copiii din casele de copii suferă, au nevoie de ajutor. Ori de câte ori asemenea părinţi spun ca vor sa salveze copiii de la orfelinat, fără rude şi înfometaţi, ca psiholog şi ca preot, mă îngrijorez, pentru că în spatele acestor cuvinte frumoase, de cele mai multe ori, stau patimi umane, printre care principala ar fi nemulţumirea faţă de viaţa lui personală. Copiii au nevoie de ajutor, dar nu astfel. Deoarece adopţia poate fi şi o chestiune controversată. Înţelegeţi, fiecare persoană are părinţii biologici. Ei sunt şi părinţi ontologici. Existenţa lor se bazează pe faptul că toţi avem o mamă şi un tată. Şi fiecare om are nevoie de o mamă şi un tată, la fel cum are nevoie de credinţa în Dumnezeu, de cerul de deasupra capului, de spaţiul unde locuieşte.
Eu slujesc într-o şcoală-internat, unde sunt o mulţime de aşa-numiţi copii abandonaţi. Mărturisesc tuturor experienţa mea îndelungată că toţi copiii, mai mult sau mai puţin conştienţi de sine sunt în căutarea părinţilor lor adevăraţi. Obişnuiam să gândesc: de ce le trebuie lor asta? Nu mai au nevoie să se întâlnească cu părinţii lor adevăraţi, căci nu-i vor ierta, îi vor învinui şi aşa mai departe. Dar nu. Aceşti copii au nevoie de ei. Fiecare persoană trebuie să ştie că el are o mamă şi un tată. Poate doar pentru a coresponda cu ei sau doar să le cunoască numele. O fată şi-a căutat o lungă perioadă de timp mama şi spunea: n-o voi ierta niciodată pentru că m-a părăsit. Câtă încăpăţânare, Doamne! A găsit-o, s-a întâlnit cu ea şi s-a întors înapoi la internat. Acum e liniştită. Nu vrea să stea cu mama, dar a văzut-o pe aceasta şi a iertat-o. Ştie că are o mama, care e la fel, ca oricine altcineva. Când cuplurile adoptă copii străini, ei doresc adesea să le înlocuiască părinţii lor naturali. Dar acest lucru nu trebuie făcut. Când copiii cresc, luându-i pe părinţii lor adoptivi drept adevăraţi, li se dezvoltă anumite probleme personale secrete. Ei nu ştiu şi nu pot cunoaşte originile acestor probleme, care le pot determina întreaga lor viaţă din viitor.
Iar când oamenii adoptă copii doar ca să le ofere posibilităţi mai bune decât într-un orfelinat sau o instituţie, mai degrabă decât să le înlocuiască părinţii, aceasta este o situaţie sănătoasă. Cred că mergem spre aceea ca statul şi societatea să ia o atitudine serioasă faţă de adopţie sub formă de şcoli specializate. Dar şcoala nu ar trebui să înveţe să dădăcească, ea trebuie să fie şi o şcoală psihologică. Mai întâi de toate, trebuie să găsim fundamentul spiritual - de ce oamenii o fac, ce fel de oameni sunt, dacă înţeleg ei ce înseamnă familie, căsătorie, relaţia copil-părinte. Trebuie să-i oprim pe oamenii care aleg să adopte copii, că „au avut copii”. Dar sunt şi alte situaţii, când adopţia s-a dovedit o pură întâmplare. Au murit rudele, cineva i-a adus şi atunci, desigur, trebuie să-i iei. Dar asta este cu totul altceva – este pronie cerească.
- Cum poţi să-i ajuţi pe soţii fără copii?
- Pentru asta este nevoie de un singur lucru - ca preoţii şi teologii să înceteze să mai repete fraza tradiţională, dar controversată, conformă căreia scopul întemeierii familiei îl constituie copiii. Este un început fals, luat din lumea veche, lumea elenistică, pre-creştină. Din păcate, din Evanghelie, înţelegerea noastră modernă despre căsătorie a luat doar o singură frază, anume că „soţia se mântuieşte prin naştere de prunci”. Dar există multe alte exemple. O mulţime de soţi din Biblie au trăit fără copii sau o perioadă îndelungată nu au avut copii. Şi nu Domnul îi judecă pentru asta, ci societatea, zvonurile oamenilor. Şi dacă noi, ca reprezentanţi ai Ortodoxiei ruse, vom abandona această idee, cel puţin oamenii credincioşi nu vor mai suferi atât de mult din faptul că nu au copii. Apropo, patronii căsătoriei în Ortodoxia rusă - Sfinţii Petru şi Fevronia – sunt un cuplu fără copii. Şi pe nimeni nu-l deranjează acest lucru. Dimpotrivă, ei reprezintă exemplul şi simbolul iubirii conjugale, deşi au fost soţi fără copii. Dar apoi apare întrebarea esenţială: atunci care este sensul familiei? Printre mulţi creştini ortodocşi există ideea că sensul familiei este naşterea de copii. Iar permisivitatea relaţiilor sexuale, după cum spun ei, se bazează doar pe concepţie. Din punctul lor de vedere, cuplurile fără copii, în general, trăiesc în desfrânare, deoarece nu dau naştere la copii, dar duc o viaţă sexuală. Aceasta nu este o atitudine creştină. O astfel de abordare poate aduce multe cupluri în impas, la suferinţe spirituale, deoarece soţii, simţind că mariajul lor este incomplet, suferă. Trebuie să spunem că copiii sunt o consecinţă a relaţiei conjugale, dar nu sensul ei. Copiii nu numai că nu sunt sensul familiei, ci ei nu constituie sensul familiei, în general. Ei nu sunt sensul, ci fructul, rodul iubirii dintre soţi. Din punctul meu de vedere, sensul familiei constă în crearea unei biserici mici, ca „cei doi să devină un singur trup”. Anume aceasta este crearea uniunii mai presus de sine şi constituie sensul principal al căsătoriei. „Nu este bine ca omul să fie singur”, aceste cuvinte din Biblie arată drumul fiecărui om. Dar şi aici trebuie să fim rezervaţi. Mulţi oameni tineri de astăzi nu se căsătoresc nu pentru că ei nu doresc, ci pentru că nu pot. Aceşti tineri nu ar trebui să fie condamnaţi că încalcă poruncile. Umanitatea contemporană căzută este de aşa natură încât nu numai că nu poate da naştere la copii, ci nici să se căsătorească tinerii nu pot, din multe motive - spirituale, psihologice, de familie. Adesea, oamenii sunt astfel educaţi în familiile lor, încât ei pur şi simplu nu se pot căsători. Prin urmare, nu putem condamna sau critica pe nimeni. Putem spune: „Căsătoria este darul binecuvântat, uniunea mai presus de sine dată de Dumnezeu, mica biserică, ce este creaţia a două persoane”. Dar ea nu este dată tuturor. Da, desigur, în căsnicie se descoperă identitatea omului şi punerea sa în valoare are loc într-o plenitudine mai mare. Pentru om, este posibil: drumul mănăstiresc, cel al celibatarului, al celui cu mulţi copii şi al celui fără copii. Dar căsătoria este preferată de toţi, cu excepţia celor puţini, care sunt chemaţi la viaţa monahală de dragul lui Hristos. Calea identităţii feminine este la fel de diversă ca a oricărui altuia dintre noi. Femeia nu este gospodină, nu este fabrică de copii. Ea este o personalitate, care îşi are propria viaţă minunată şi misterioasă. Principalul lucru pentru orice om este el însuşi, este mântuirea sufletului său nemuritor şi nepreţuit. Acest lucru înseamnă unirea sufletului său cu Dumnezeu, înseamnă îndumnezeire.
- Mulţi pot cuprinde acest lucru cu mintea, dar tot suferă...
- Da, femeile suferă mult, şi adesea această suferinţă se manifestă la nivel somatic, ca boli cardiovasculare şi ginecologice. Desigur, femeile fără copii în căsătorie vor avea de suferit. Ele pot fi ajutate, dacă sunt de acord să recunoască faptul că sensul căsătoriei nu-l constituie copiii, ci soţul ei. Şi ceea ce e principal este iubirea, nu concepţia. Şi al doilea lucru: e nevoie de a predica existenţa noastră umană ipostatică. Adică identitatea persoanei mai presus de natură. Printre altele, acest motiv, despre identitatea persoanei, despre importanţa personalităţii proprii a femeilor apare într-o problemă diferită: suferinţele soţiei-mame, atunci când copiii cresc şi pleacă. Şi ea se pomeneşte abandonată, cum li se pare lor uneori că sunt: „Eu v-am crescut, dar voi acum aţi uitat de mama?” Dar trebuie să ţinem minte că sensul vieţii femeilor nu-l reprezintă copiii. Douăzeci de ani, până când copiii cresc, trec atât de repede şi, la cincizeci de ani, o femeie se gândeşte – cine sunt acum? Profesie n-am, în familie este un gol, de casă n-are nimeni nevoie, eu fac o ciorbă, dar nimeni nu o mănâncă, spăl, dar nimeni nu vede asta, nimeni nu spune mulţumesc ş.a.m.d. Deci acestor femei ar trebui să li se reamintească că scopul existenţei lor nu stă în copii, ci în ele, ca persoane. Este important de spus asta unei femei ai cărei copii au crescut şi au plecat sau au murit. Câţi copii nu mor astăzi! Şi ce să spui mamelor pentru a le consola, ai căror copii au murit în armată, pe timp de pace? Barbaţii sunt mai puţin afectaţi de lipsa copiilor, deoarece se presupune că aceasta nu e problema lor. De fapt, este chiar dimpotrivă. Infertilitatea se referă foarte adesea la sexul masculin, nu feminin. Motivele pot fi şi psihologice, şi fiziologice, şi spirituale. Barbaţii suferă. Dar, din păcate, bărbaţii recunosc mai rar acest lucru şi nu se adresează nici la preot, nici la psiholog. Adesea, ei merg pur şi simplu la medic. Barbaţii au un mit, anume, că pot uita de toate, muncind fără istov. Când un bărbat de 40-50 de ani, reuşeşte în afaceri, el se trezeste, că tot ceea ce are şi ce a făcut nu-l mulţumeşte. Şi îşi spune, cui îi voi da eu toate astea? N-am nici un moştenitor...
Paternitatea pentru bărbaţi este un lucru la fel de important, cum ar fi maternitatea pentru femei. Pentru că naşterea unui copil este o şansă a ta de a te întâlni cu tine însuţi în condiţii noi. Sunt convins că naşterea copiilor mei mi-a permis să mă cunosc dintr-o altă perspectivă. Cei care nu au copii nu au această oportunitate. Nu totul în viaţa noastră iese aşa cum ne-am dori.
Se întâmplă uneori ca Domnul să trimită copii atunci când părinţii nu-i mai aşteaptă. Acest lucru nu înseamnă că oamenii nu-i doreau. Dacă ei se sperie şi-i refuză, este înfricoşător. Iar atunci când se bucură şi îi primesc ca pe un dar de la Dumnezeu - e minunat. Ei vor fi binecuvântaţi.
Eu aş spune, nu trebuie să vrem copii. Nu trebuie să refuzăm copiii, este păcat. Trebuie pur şi simplu să-i aşteptăm. Să-i aşteptăm aşa cum aştepţi o întâlnire cu omul iubit. Desigur, îţi doreşti să ai copii. Dar să-i doreşti în sensul să-i aştepţi, nu să faci tot posibilul ca să-i ai.
Problemele demografice din ţara noastră sunt doar o consecinţă a unei boli prelungite din societatea noastră. Această boală înseamnă prăbuşirea căsătoriei şi a familiei. Simptomele sale sunt pierderea capacităţii de a iubi, obiceiul de a trai „pentru propria placere”, „de a lua totul de la viaţă”. Originile sale constau în pierderea sensului vieţii, atât personale, cât şi de neam, de familie. Până nu eliminăm cauzele bolii, toate măsurile economice şi administrative vor fi ineficiente. Miloserdie.ru
Post scriptum Miloserdie.ru
În ţara noastră (în Rusia – nota tr.), în fiecare zi, mor mai mulţi oameni decât se nasc. Dacă această tendinţă continuă, putem prezice dispariţia naţiunii. Statul încearcă să găsească modalităţi de a spori fertilitatea. Este în curs promovarea familiilor mari, promisiunea unor plăţi consistente în numerar pentru naşterea celui de-al doilea copil... Unii propun să se introducă o taxă pentru cei fără copii, alţii, să se anuleze pensiile.
Ce cred despre asta înşişi cetăţenii Rusiei? Unii cred că numărul de copii pe familie trebuie limitat, în timp ce alţii nu vor să „facă urmaşi”, numindu-se «childfree», ceilalţi dau naştere atâtor copii cât le dă Dumnezeu. Şi există oameni care doresc copii, dar, din anumite motive, nu-i pot avea.
După definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, „... infertilă este considerată căsătoria, în care, indiferent de motivele care ce se manifestă în organismul femeii sau al bărbatului sau al ambilor parteneri, cu viaţă sexuală regulată, sarcina nu se produce, fără a folosi metode contraceptive, timp de 12 luni, cu condiţia ca soţii să fie de vârstă fertilă”.
Conform statisticilor, imposibilitatea de a concepe un copil îngrijorează astăzi pe fiecare al şaselea cuplu. Din 37.500,000 de femei câte trăiesc în Federaţia Rusă, în vârstă de 20 până la 45 ani, 6,5 milioane nu pot avea copii. În ultimii ani, diagnosticul de infertilitate este pus de medici tot mai frecvent.
Există opinia că naşterea unei vieţi depinde în principal de starea de sănătate a viitoarei mame. De fapt, nu este aşa. S-au dovedit că, din 100 de cupluri infertile, aproximativ 40% nu au copii din cauza infertilităţii masculine. Motivele sunt multe: boli infecţioase, condiţii nefavorabile de mediu, utilizarea necontrolată de medicamente, probleme psihice. Statistici seci, în spatele cărora se află destine omeneşti.
Traducere: Asociaţia Provita Media
