Zis-a un bătrân oarecare: „Fiilor şi fraţilor, să înţelegeţi şi să ştiţi toţi aceasta: că nici una dintre faptele cele bune nu este aşa de iubită şi de plăcută lui Dumnezeu, ca atunci când mulţumeşte omul întru scârbe.
Şi nu se bucură Dumnezeu de alta mai tare, decât atunci când cineva rabdă bucuros orice fel de scârbe i s-ar întâmpla lui (cum este de pildă boala, clevetirea pe nedrept sau prigonirea şi alte necazuri).
De asemenea, şi de la cel care este bolnav cu trupul său, nu cere Dumnezeu post şi înfrânare de mâncare şi băutură sau altă osteneală şi nevoinţă a trupului. De la el cere Dumnezeu numai multă milă şi rugăciune duhovnicească şi să-i fie mintea lui pururea la Dumnezeu, iar postul şi osteneala trupească le face omul pentru domolirea zburdăniciunilor fireşti, adică pentru înfrânarea necuratelor pofte şi a patimilor trupeşti.
Boala trupului este mai presus decât postul, iar răbdarea cu mulţumire a bolnavului este mai presus decât toată nevoinţa şi osteneala trupului.
Pentru aceea, de la bolnav nu se cere şi nici nu se cearcă postul şi înfrânarea şi alte osteneli, ci datoria lui este să mulţumească pururea cu osârdie şi cu toată inima sa lui Dumnezeu, rugându-se să i se dea răbdare”.
(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 423)
