In Scriptura Noului Legământ găsim ceva încă şi mai măreţ, deoarece odată cu Învierea lui Hristos moartea este efectiv biruită.
Moartea e biruită în mai multe feluri. Este biruită deoarece ştim că prin Învierea lui Hristos moartea nu are ultimul cuvânt şi că suntem chemaţi să ne sculăm din nou, să înviem şi să trăim.
De asemenea, moartea mai este învinsă şi în biruinţa lui Hristos asupra păcatului şi în surparea iadului, deoarece aspectul cel mai înfricoşător al morţii, aşa cum îl vedem reprezentat în Vechiul Legământ de către poporul lui Israel, era că despărţirea de Dumnezeu, care a adus după sine moartea, putea deveni definitivă, de neînlăturat prin însăşi moartea. Cei ce muriseră din cauza pierderii de Dumnezeu (şi aceasta se întâmpla cu toată lumea), prin moarte Îl pierdeau pentru totdeauna. Şeolul Vechiului Legământ era locul unde nu era Dumnezeu, locul absenţei Sale, al definitivei, iremediabilei despărţiri de Dumnezeu.
Prin Învierea lui Hristos, prin pogorârea Lui la iad, prin surparea iadului, acestea au luat sfârşit. Pe pământ există despărţire şi durerea despărţirii, dar în moarte nu mai este despărţire de Dumnezeu. Dimpotrivă, moartea reprezintă momentul şi calea prin care, oricât de despărţiţi am fi fost, oricât de nedesăvârşită ar fi fost unirea sau armonia noastră cu Dumnezeu, ne înfăţişăm înaintea feţei Domnului nostru, Mântuitorului lumii. Nu a spus El, şi nu o dată: „Nu am venit să judec lumea, ci să o mântuiesc” (Ioan 12, 47)? Vom sta înaintea Lui, a Celui Care este însăşi Mântuirea!
Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina–Nera, 2010, pp. 129-130
