Dreptmăritori creştini,
În slava cerului şi în văzduh, încă stăruiau cântările voioase ale îngerilor, iar pe pământ, inimile păstorilor încă fremătau de mare bucurie că li S-a născut Mântuitor. Peste câteva zile, aici se aşterne durerea şi plânsul, fiindcă din porunca lui Irod au fost masacraţi şi ucişi 14.000 de prunci din Betleem şi ţinuturile învecinate, cu gândul că printre ei va fi şi „potenţialul său rival”, Iisus. Regele Iudeei s-a înşelat, fiindcă Dumnezeu l-a înştiinţat în vis pe Iosif să ia Pruncul şi pe mama Lui şi să fugă în Egipt, pentru a-L scăpa pe Iisus de sabia lui Irod (Mt. 2, 13).
Precum Dumnezeu a ocrotit Sfânta Familie, zădărnicind planul tiranului rege, tot aşa ne ţine şi pe noi sub „acoperământul” Său (cf. Ps. 90, 1), încât nimeni nu poate schimba planul Tatălui ceresc cu fiii Săi, chiar dacă aceştia trebuie să treacă uneori prin dureri, încercări, lipsuri şi primejdii.
Iubiţi credincioşi,
Au trecut două mii de ani de când Familia Sfântă, străbătând câmpul lui Booz, se îndrepta spre Egipt, fiind supravegheată de privirea Dumnezeului ceresc. Despre această grijă Dumnezeiască vorbea strămoşul lui David, Booz, spunând lui Rut moabiteanca: „Să ai plată deplină de la Domnul Dumnezeul lui Israel, la Care ai venit ca să te adăposteşti sub aripile Lui!” (Rut 2, 12). Proorocul David, uns rege în Betleem, în 1072 î.Hr., va spune mai târziu: „Ai înmulţit mila Ta, Dumnezeule, iar fiii oamenilor în umbra aripilor Tale vor nădăjdui” (Ps. 35, 7).
Viaţa noastră e plină de pericole fizice şi spirituale. Dar credinciosul adevărat este încredinţat că Dumnezeu are ştire de noi, ne acoperă cu atotputernicia Sa. Şi ce refugiu mai minunat poate exista, decât acesta: să trăieşti „la umbra aripilor Sale!”. Celsus, filozoful grec, spunea despre Hristos: „Oricare alt învăţător invită la sine pe cei mai buni oameni, pe cei mai înţelepţi şi mai virtuoşi, dar acest nebun, Iisus, cheamă la El pe cei osteniţi şi zdrobiţi..., epava şi drojdia”. Însă, departe de a se ruşina, Biserica se mândreşte cu aceasta: „Da, este adevărat – spune ea – Hristos, într-adevăr, ia pe cei împovăraţi şi înfrânţi, dar nu-i lasă pe ei apăsaţi şi înfrânţi. Din rămăşiţe pe care le-ai arunca, El face oameni noi”.
Domnul nostru Iisus Hristos a fost ispitit şi a biruit. Pe poarta cea strâmtă şi cu chinuri trebuie să mergem şi noi, pentru ca mai apoi să ne odihnim veşnic. Aşadar, ispitele sunt aducătoare de glorie, ispitele ne fac vrednici de o răsplată şi o cunună nepieritoare. Ele trebuie privite ca un semn al dragostei lui Dumnezeu faţă de noi, lucru arătat şi de Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele: „Pe cine îl iubeşte Domnul, pe acela îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte” (Evr. 12, 6).
Toate ispitele care ne vin de la diavol şi de la lume trebuie să le primim cu bucurie, ca unele ce ne dau prilejul să înfrângem pe diavolul „cel ce înşeală pe toată lumea” (Apoc. 12, 9). Virtuţile creştine, precum smerenia, răbdarea, iubirea, iertarea ş.a. se desăvârşesc în cuptorul ispitelor. Puterea unui creştin şi valoarea credinţei sale se arată în vremea când luptăm cu furtunile vieţii, după cum destoinicia unui cârmaci se vădeşte, nu când marea e liniştită, ci când vasul este bântuit de valurile ridicate de furtună.
Dumnezeu, Care ne-a creat şi ne-a răscumpărat, nu ne lasă singuri dacă ne încredem în puterea Sa, ci ne întăreşte cu harul Său, în aşa fel încât să putem înfrunta şi învinge amăgirile diavolului şi greutăţile existenţei şi să nu cădem în păcat. Bine spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Harul ne face tari şi capabili de împotrivire ca diamantul. El ne face cu totul nebiruiţi, numai dacă vrem”. Când cu credinţă puternică te adresezi, prin rugăciune, lui Hristos, El poate să-ţi închidă orice rană şi să-ţi uşureze orice povară.
Era o femeie care urma să fie operată de cancer. Noaptea, înaintea operaţiei, ea s-a rugat cu lacrimi şi îşi recunoştea cu regret păcatele, în faţa lui Hristos. Rugăciunea aceea a avut un mare efect, căci iată cum ne mărturiseşte femeia: „În timp ce mă rugam, m-a stăpânit simţământul că Mântuitorul era cu adevărat alături de mine, ascultând mărturisirea mea, iertând necredinţa mea, întărind credinţa mea. Era ca şi cum mâna mea era ţinută în a Lui, pentru că un sentiment de pace a venit peste mine, încât părea să zică: „De ce te îngrijorezi? Tu eşti copilul lui Dumnezeu. El te iubeşte. El a dat pe unicul Său Fiu pentru tine. Soţul tău este copilul lui Dumnezeu. Copiii tăi sunt ai Lui. Nu contează dacă trăiţi o viaţă lungă pe pământ sau sunteţi chemaţi să vă uniţi cu Tatăl vostru Cel ceresc, fiindcă fiecare dintre voi este iubit şi El va avea grijă de voi”. Lacrimile mele au încetat, mărturiseşte ea şi apoi m-am culcat în acel pat, într-o aşa linişte, aşa bucurie, încât n-a trecut mult timp până ce am adormit”.
Să nu ne întristăm atunci când suntem ispitiţi, ci, dimpotrivă, să ne bucurăm. Vânturile fac ca rădăcinile copacilor să se întărească tot mai mult. Ispitele fac ca sufletele credincioşilor să se întărească, treptat, în credinţă, în nădejde şi în dragoste. Important este să nu ne încredem cu îngâmfare în puterile noastre, ci să ne bizuim pe ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, Lui trebuie să ne închinăm, pe El să-L chemăm! „Privegheaţi şi vă rugaţi, zice Iisus, ca să nu intraţi în ispită. Că duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios” (Mt. 26, 41).
Mulţi dintre credincioşii de astăzi fac mare greşeală, pentru că cer de la Dumnezeu mai întâi lucruri pământeşti şi abia la urmă cer iertarea păcatelor, care ne asigură fericirea şi mântuirea sufletului. Iar Dumnezeu, dimpotrivă, ne porunceşte să căutăm mai întâi Împărăţia cerurilor, adică Biserica, rugăciunea, pocăinţa, împăcarea cu toţi, postul, smerenia şi Sfânta Împărtăşanie şi numai la urmă, să cerem şi cele pământeşti, adică sănătate, reuşită în viaţă, căsnicie, copii, ajutor în toate, pe care ni le promite să ni le dea gratuit, chiar dacă nu le cerem.
Flacăra credinţei este cea care ne luminează drumul vieţii şi ne fereşte de primejdii. De aceea, în clipe de îndoială sau în clipele grele ale vieţii, să nu ne pierdem încrederea, ci să alergăm înaintea Mântuitorului, rugându-ne împreună cu Sfinţii Apostoli: „Doamne, sporeşte-ne credinţa” (Lc. 17, 5).
Pentru creştini, norii negri ai necazurilor şi ai amărăciunilor nu sunt decât umbra aripilor lui Dumnezeu. Ca să simţim aceasta este necesar să intrăm în profunzimea rugăciunii şi să ne abandonăm toate interesele, păcatele, toate grijile şi propriile intenţii, în aşa fel încât să resimţim, în rugăciune, iubirea lui Dumnezeu şi să ne topim în ea.
De asemenea, trebuie să permitem lui Dumnezeu să ne pătrundă cu iubirea Lui imensă şi în acest fel, ne vom umple mai mult de convingerea că noi nu suntem singuri pe lumea aceasta, nu suntem ca nişte coji de nucă mânate de ape învolburate. Ci, odată altoiţi pe tulpina lui Hristos, primim seva biruitoare, ne împărtăşim de tăria Aceluia Care, deşi a pătimit şi S-a lăsat batjocorit şi omorât, a învins puterile întunericului şi S-a ridicat din suferinţă, strălucitor ca un soare luminos.
Înainte de a Se înălţa la ceruri, Domnul ne-a promis: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20); „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (In. 14, 18).
Iubiţii mei,
Nimeni nu va putea enumera vreodată toate minunile şi darurile care umplu sufletele celor ce se roagă şi trăiesc în evlavie. Istoria Bisericii cu persecuţiile sângeroase dezlănţuite împotriva creştinilor este istoria credinţei care a biruit slăbiciunea legilor firii şi vitregia veacurilor.
Eroii creştinismului stau acum înaintea tronului de domnie al lui Dumnezeu, Căruia Îi slujesc zi şi noapte. Ei stau la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu a şters orice lacrimă din ochii lor (cf. Apoc. 7, 15-17).
În patria cerească, sunt Profeţii şi Apostolii, dulgherul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria, care n-au fost scutiţi de suferinţe. În cer, sunt toţi cei ce L-au urmat pe Hristos, pe calea îngustă a crucii, printre care şi apărătorii Legii noastre strămoşeşti în vremuri de prigoană şi strâmtorare.
Ştiind aceasta, se cuvine să credem că iubirea lui Dumnezeu întrupată în Betleem şi în istorie preface lacrimile în mărgăritare cereşti şi iadul suferinţei în paradis veşnic. Acest adevăr îl exprimă colindul: „Doamne, Tu pe-ai Tăi nu’i laşi/Nimiciţi de cei vrăjmaşi./Uneori îi înstrăinezi, /Dar oriunde Tu’i veghezi./Vremea greului trecând,/Tu’i vei izbăvi curând./Sus în sfântul Tău locaş,/Unde nu’i nici un vrăjmaş”.
Mulţumindu-I lui Dumnezeu Atotţiitorul că, în anul care a trecut, ne-a ţinut, ca un Părinte bun, sub acoperământul aripilor Sale (cf. Ps. 16, 8), Îl rugăm ca şi în anul care începe, să ne aibă în paza Sa şi să ne ferească de tot răul. Plecându-ne fruntea înaintea Celui Atotputernic, să-I zicem cu încredere: „Doamne, dă-ne ajutor în „lupta cea bună” şi fă-ne parte de bogate îndurări şi de binecuvântate împliniri, în vieţile şi în familiile noastre”. Amin.
IPS Irineu Pop-Bistriţeanul, sursa doxologia.ro
