Înalt Prea Sfinţitul Hierotheos Vlachos nu mai are nevoie, cred eu, de nicio prezentare. Mitropolit de Nafpaktos, o mică eparhie aproape de Patra, oraşul în care se păstrează capul Sfântului Apostol Andrei, este foarte cunoscut în România prin cărţile şi conferinţele sale. Din ele se desprinde nu numai o viziune teologică profundă, ancorată academic şi recunoscută ca atare, ci, mai ales, o viziune profund patristică, bazată pe experienţa vie a cunoaşterii lui Dumnezeu. Am putea spune că Înalt Prea Sfinţitul este un teolog al isihasmului, în tradiţia Sfântului Simeon Noul Teolog, a Sfântului Grigorie Palama, sau, mai nou, a părintelui Sofronie de la Essex.
De altfel, dânsul a fost foarte apropiat de marile figuri duhovniceşti ale secolului XX, a stat alături de marii bătrâni, le‑a cerut sfatul şi s‑a îmbibat de harul care clocotea în inimile lor. În interviul de mai jos aceste teme ale teologiei sale revin adesea, dublate de o preocupare constantă pentru omul de astăzi, care suferă din pricina ignoranţei sale duhovniceşti.
Avem datoria ca în locul în care trăim să cunoaştem tradiţia acelui loc şi, pentru că tradiţia nu este ceva abstract, ci ţine de persoane, de aceea trebuie să căutăm tradiţia la oamenii care o păstrează. Un principiu fundamental este acela că, de pildă, în tradiţia occidentală centrul este mintea, creierul, iar în cea ortodoxă răsăriteană este inima. Vreau să spun că această tradiţie o întâlnim, desigur, în cărţi, dar în principal o regăsim în persoane. Îndeobşte aflăm despre această tradiţie, ne facem o impresie despre ea citind cărţile, însă expresia ei vie o găsim în persoanele care o trăiesc. Dacă ar trebui să formulez o deosebire între cele două tradiţii, occidentală şi răsăriteană ortodoxă, m‑aş referi, pe de o parte, la filosofia existenţialistă, care spune, de pildă, prin cuvântul lui Sartre, că „celălalt este iadul meu” şi, pe de altă parte, în opoziţie cu această viziune, cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, care spune: „Hristos a inviat, bucuria mea!” Cu alte cuvinte, pentru Sartre, de pildă, celălalt este iadul lui, iar pentru Sfântul Serafim de Sarov celălalt este bucuria lui.
Avem, prin urmare şi două tipuri de teologie: teologia care se întemeiază, se sprijină pe minte, pe creier şi pe gândire, care încearcă prin logică şi gândire să Îl descopere şi să Îl cerceteze pe Dumnezeu, şi teologia proorocilor, a apostolilor şi a părinţilor, care este rodul curăţirii inimii şi aceştia Îl văd pe Dumnezeu înlăuntrul Luminii, în Lumină. Duhul Sfânt vine în inima omului şi se luminează inima aceasta şi din inimă această lumină trece şi la trup.
Dialogul acesta este de mare însemnătate pentru biserica noastră ortodoxă. Teologhia aceasta a fost formulată ca atare de Sfântul Simeon Noul Teolog. Aceasta este şi teologia pe care a exprimat‑o şi Sfântul Grigorie Palama. Aceasta este teologia pe care au formulat‑o toţi Părinţii din Filocalie, este şi teologia pe care Părintele Sofronie de la Essex a formulat‑o, o teologie care este legată de descoperirea lui Dumnezeu ca Lumină.
Lucrurile acestea sunt foarte importante, fiindcă şi astăzi există aceste două tipuri de teologie. Există o teologie care se sprijină pe logică şi pe morală, pe cuvintele frumoase care sunt însoţite de imaginaţie şi există, pe de altă parte, teologia aceasta a părinţilor, care se sprijină pe experienţa concretă.
Sfântul Grigorie Teologul a spus că apostolii teologhisesc „pescăreşte” – că apostolii au fost pescari – şi nu „aristoteliceşte”. Sfântul Sofronie a spus că mintea care are această imaginaţie, care stă sub lucrarea imaginaţiei, este neputincioasă în cele ale teologhiei. Există astăzi această opinie – este foarte răspândită – că teologia s‑a terminat în veacul al optulea, pe când noi susţinem că tradiţia aceasta a părinţilor totdeauna există în biserică, ea nu se va sfârşi niciodată. Pentru aceasta, trebuie să rămânem fideli şi credincioşi acestei tradiţii, acestei datini, dacă doriţi, a proorocilor, a apostolilor şi a părinţilor. Ei ne învaţă ce este Dumnezeu, dar şi cum putem dobândi cunoaşterea de Dumnezeu – şi este un lucru foarte important să dobândim această cunoaştere a lui Dumnezeu, fiindcă abia atunci nu vom mai fi orfani. După cum ştim, orfan este cel care nu are mamă şi tată şi este singur în viaţă. Când Mântuitorul era înainte de înălţarea la Cer, le‑a spus ucenicilor: „Nu vă voi lăsa pe voi orfani, ci Voi veni grabic la voi.” Şi când a venit aşa de grabnic Mântuitorul la ucenici? În Ziua Cincizecimii. A venit Duhul Sfânt în inima lor şi apostolii nu au mai fost orfani, şi s‑au dus, s‑au răspândit în toată lumea pentru a propovădui Împărăţia lui Dumnezeu.
Noi de multe ori simţim faptul că suntem orfani, pentru că nu Îl avem pe Dumnezeu în inima noastră, astfel încât trebuie să urmăm învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi şi mai ales să urmăm metoda, să mergem pe calea aceasta pe care ajungem la cunoaştere de Dumnezeu. Să luăm în chip sfinţit înlăuntrul nostru pe Sfântul Duh, şi prin venirea aceasta a Duhului Sfânt să dobândim cunoaşterea de Dumnezeu. Atunci nu vom mai fi orfani, nu ne vom mai simţi departe de Dumnezeu, ci vom simţi faptul că Dumnezeu există înlăuntrul inimilor noastre. Când cineva ajunge să simtă lucrul acesta, nu se mai teme de nimic, nici de problemele acestei vieţi, nici de puterile care stăpânesc lumea aceasta, nici de ispite şi de greutăţi, nici de moartea însăşi, fiindcă, dacă vom ajunge acolo, vom simţi că suntem sălaşuri ale Sfântului Duh.
Oamenii par sănătoşi dar, de fapt, sunt bolnavi. Care e boala omului contemporan cea mai cruntă?
Cea mai importantă şi cea mai gravă boală a omului de astăzi este iubirea de sine. Iubire de sine înseamnă să mă iubesc doar pe mine însumi şi să fiu închis în această puşcărie a propriului sine. De la iubirea de sine se nasc toate celelalte patimi: iubirea de slăvire, iubirea de arginţi, iubirea de plăcere. Cu alte cuvinte, omul de astăzi înţelege şi interpretează toate ce se întâmplă în jurul lui din perspectiva acestei iubiri de sine. În centrul tuturor se aşează pe sine. Prin urmare, vindecarea de această boală este să se elibereze de propriul sine, să se elibereze de iubirea de sine şi să dobândească iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Aceasta, pe de o parte, este boala omului şi iată care este şi tămăduirea de ea.
„Le‑am spus copiilor că noi, cei mari, am îmbolnăvit societatea şi este nevoie de sângele lor proaspăt ca să facem o transfuzie de sânge în această societate şi să o reînsufleţim”
Mantuire. Cum ar trebui să traducem pentru tinerii de astăzi acest termen, mantuire?
Din punct de vedere etimologic, în limba greacă veche cuvântul acesta, „sotiria”, înseamnă „păstrez intregul intact”. Potrivit filosofiei platonice, mântuire înseamnă să se elibereze sufletul de trup şi să se reîntoarcă în lumea ideilor. Viziunea aceasta, desigur, nu o acceptăm în tradiţia ortodoxă. Potrivit tradiţiei noastre, dimpotrivă, dumnezeiescul har intră şi acoperă omul şi se realizează această unire între suflet, trup şi Duhul Sfânt.
Tinerilor ar trebui să le spunem în primul rând că se cuvine să iubească tradiţia locului din care provin, să îi învăţăm să iubească muzica bizantină, să iubească poezia bisericească, să iubească îndeobşte arta bisericească. Pe măsură ce vor ajunge să iubească această artă bisericească, să preţuiască cultura şi tradiţia bisericii noastre, incet‑incet vor ajunge să simtă şi unitatea aceasta a trupului şi a sufletului cu Duhul Sfânt. Desigur, nu putem convinge pe nimeni să creadă şi să primească aceste lucruri dacă nu are înlăuntrul său căutarea. Tinerii de astăzi înţeleg bine că întreaga societate de astăzi este o închisoare, o societate care pur şi simpu anulează libertatea omului. Nu are nicio importanţă ca omul să stea închis intr‑o puşcărie şi, în acelaşi timp, să i se ofere posibilitatea să îşi împodobească foarte frumos această închisoare. Omul de astăzi, tânărul de astăzi nu îşi doreşte să îşi împodobească închisoarea în care se află, ci să iasă din ea. Omul de astăzi caută cu ardoare să găsească adevărata dragoste, adevărata libertate şi adevărata liniştire, „isihia” şi socotesc că acestea sunt elementele esenţiale ale tradiţiei ortodoxe. Pe tinerii de astăzi trebuie să îi învăţăm în primul rând cum să găsească şi să dobândească adevărata dragoste, iar dragoste înseamnă să iasă omul din închisoarea acesta a iubirii de sine şi să atingă dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele. Trebuie să îi învăţăm să trăiască adevărata libertate, căci libertate nu înseamnă fac ce vreau, libertate înseamnă sunt liber şi iubesc. Filosofia existenţialistă ne‑a învăţat că libertatea fie se manifestă prin dragoste, fie se manifestă prin nimic. Atunci când libertatea se exprimă ca nimic, ca nimicnicie, asta presupune atât moartea persoanei respective, cât şi faptul că provoacă moarte în jur. Aşadar, trebuie să îi învăţăm că libertatea nu înseamnă să facă ce vor, ci înseamnă să iubească.
De asemenea, tinerii de astăzi năzuiesc să găsească liniştirea lăuntrică, isihia. Nu doar o liniştire şi o calmare exterioară, ci o liniştire a inimii, a conştiinţei. Tinerilor de astăzi trebuie să le vorbim despre aceste subiecte, despre acelaşi subiect al tradiţiei intr‑un mod diferit, pe care ei să îl poată înţelege. Eu le vorbesc copiilor de şcoală şi le vorbesc pe limba lor, şi se bucură că mă înţeleg. Pentru că una este limba pe care o folosim la dumnezeiasca liturghie intr‑o predică, de pildă, şi altul este limbajul pe care ar trebui să îl folosesc când vorbesc copiilor de şcoală. Se cere să avem mult discernământ şi înţelepciune, ca să ştim ce anume se cuvine să spunem fiecărui om şi fiecărui copil.
Săptămâna trecută, de pildă, am fost la un liceu unde am vorbit cu copiii de liceu. Erau în jur de 300 de copii în vârstă de 17‑18 ani. Le‑am vorbit despre faptul că Dumnezeu este eros pentru noi, este dragoste. Nu trebuie să interpretăm pe Dumnezeu ca pe o idee, sau ca pe o putere care locuieşte în Cer, ci să îl înţelegem pe Dumnezeu ca dragoste, ca eros. Şi erosul nu este doar relaţia trupească dintre doi oameni, pentru că e posibil ca aceşti oameni să aibă această relaţie dar, în acelaşi timp, să trăiască o singurătate cumplită, să fie singuri. Eros, înseamnă iubire pentru toate, iubire pentru lume, iubire pentru Dumnezeu, dragoste pentru cunoaştere, pentru cărţi, pentru societate. Le‑am spus copiilor că noi, cei mari, am îmbolnăvit societatea şi este nevoie de sângele lor proaspăt ca să facem o transfuzie de sânge în această societate şi să o reînsufleţim.
„Cuviosul Sofronie spunea că, atunci când un om învaţă să iubească un om, va şti apoi să iubească milioane de oameni care se aseamănă cu acel om”
Sfântul Sofronie vorbea obştii că vorbim mereu şi amintim de porunca şi iubirea pentru intreaga lume. Cum, dar, o vom pune in aplicare? – spunea Sfantul Sofronie.
Cred că trebuie să pornim în împlinirea acestei porunci de la lucrurile mărunte, aşa cum şi cunoaşterea umană porneşte de la lucrurile foarte mici şi avansează până la cele foarte complexe. De pildă, copilul de clasa întâi învaţă literele, alfabetul, apoi simple operaţii aritmetice. La fel, şi omul poate să înveţe dragostea pornind de la relaţia cu oamenii pe care îi are în jur. Mama să înveţe să îşi iubească cu adevărat copilul; trebuie să înţeleagă că acest copil nu este al ei, ci este al lui Dumnezeu, care i l‑a dăruit, i l‑a dat în grijă. Pentru că sunt mulţi părinţi care se raportează la copii ca la un bibelou cu care se joacă, ca la o jucărie. Bărbatul să simtă că femeia sa este un dar al lui Dumnezeu faţă de el şi invers. Hristos ne‑a învăţat că dragostea nu este un simplu sentiment, nici doar cuvinte de dragoste, ci dragoste înseamnă jertfa, dăruirea şi crucea, asumarea crucii pentru celălalt. Aşadar, spunem te iubesc şi iţi dăruiesc, nu te iubesc şi iau de la tine. Atunci când omul va învăţa să se jertfească şi să ofere dragoste celor din jurul lui, incet‑incet va învăţa ce este dragostea şi pentru întreaga omenire. Dragostea nu înseamnă cuvinte de dragoste, dragostea este cruce şi depăşirea propriului sine. Dacă un om reuşeşte să atingă această dragoste în relaţia sa cu un om, va şti apoi să iubească mulţi oameni. Problema este cum să ieşim din închisoarea sinelui nostru, din iubirea de sine şi din iubirea de plăcere. Cuviosul Sofronie spunea că, atunci când un om învaţă să iubească un om, va şti apoi să iubească milioane de oameni care se aseamănă cu acel om.
Cuvantul Sfantului Siluan – „Ţine‑ţi mintea in iad şi nu deznădăjdui” – a cucerit intreg Occidentul şi respectul catolicilor şi al altor confesiuni sau chiar religii. Cum se traduce această expresie acum pentru omul de astăzi şi ce inţelege omul, din moment ce mulţi nu mai cred in iad şi in diavol?
Trebuie să precizăm că acest cuvânt al Sfântului Siluan are mai multe niveluri de înţelegere. Mai corect spus, este cuvântul lui Dumnezeu dăruit Sfântului Siluan. Sfântul Siluan era un mare nevoitor şi simţea în toată fiinţa lui, chiar şi în trupul lui, absenţa lui Dumnezeu. În esenţă, acesta este iadul: să simtă omul absenţa lui Dumnezeu. Iadul nu este un loc anume, este ţara morţii. Putem vorbi despre moartea trupească, despre moartea sufletească şi despre moartea duhovnicească. Fiecare om înţelege diferit de celălalt această stare de iad. Omul de astăzi resimte cu intensitate că ceva îi lipseşte, resimte această singurătate apăsătoare; simte că nu‑l iubesc ceilalţi oameni; de asemenea, simte că nu‑l satisface prezenţa lui în lume; mai simte şi că întreaga zidire, întreaga creaţie este ca o puşcărie; simte că prezenţa celuilalt lângă el este o ameninţare a existenţei lui; simte că îi lipseşte Dumnezeu. Are multe bunuri materiale, are putere, dar ceva îi lipseşte – de aceea şi simte această singurătate. Iar singurătate nu înseamnă să fiu singur, ci înseamnă să nu fiu înţeles de ceilalţi şi să nu‑i înţeleg pe ei. Această absenţă a lui Dumnezeu şi această absenţă a sensului vieţii este problema fundamentală a tinerilor de astăzi. De pildă, tinerii ajung să consume droguri şi altele asemenea pentru că simt că le lipseşte ceva – societatea în care trăiesc nu poate să le dea mai mult, să le dea ceea ce caută ei. Odată i‑am spus unui tânăr care se droga: „Încetează să mai iei droguri, pentru că o să mori!” şi el mi‑a răspuns: „Pe dumneavoastră ce vă interesează că eu voi muri? Eu chiar vreau să mor, pentru că viaţa nu are sens pentru mine!”
Astăzi tinerii au tot felul de întrebări: De ce exist? De ce trăiesc? Ce este viaţa şi ce este moartea? Ce este durerea, şi de ce să se întâmple războaie şi să fie omorâţi oameni? Ce se întâmplă cu sufletul după ce iese din trup? Sufletul are asemenea căutări, diferite de nevoile şi căutările trupului. Iar atunci când omul nu are ceea ce năzuieşte, trăieşte un adevărat iad. Cuvântul lui Dumnezeu către Sfântul Siluan dă un răspuns şi are o însemnătate şi pentru această situaţie – resimţi această prezenţă a iadului, adică absenţa lui Dumnezeu şi a dragostei? Nu te teme, nu deznădăjdui! Să ai nădejde în Dumnezeu, pentru că atunci când tu te simţi singur, alături de tine este Dumnezeu, Care te iubeşte; alături de tine este biserica aceasta, care este spital duhovnicesc şi care te poate ajuta. Din această perspectivă putem, de pildă, să tâlcuim tinerilor cuvântul adresat Sfântului Siluan. Desigur, pentru monahi cuvântul acesta are o altă însemnătate, mai înaltă.
În urmă cu câţiva ani am fost la Consiliul European, ca reprezentant al Bisericii Greciei, iar preşedintele Parlamentului European, care era un anglican, mi‑a adresat cuvintele: „De la dumneavoastră, de la ortodocşi, aşteptăm altceva să oferiţi Europei: vreau să ne aduceţi pacea, libertatea, această deplinătate pe care o trăiţi in tradiţia voastră; vreau să ne aduceţi sensul vieţii care aici, in Europa, s‑a pierdut”. Problema este că parlamentarii noştri, când se duc în Parlamentul European, nu exprimă şi nu fac cunoscut duhul tradiţiei noastre ci, dimpotrivă, duhul culturii apusene. Şi în vreme ce Europa aşteaptă de la noi să le facem cunoscute tradiţia şi duhul bisericii noastre, noi mergem acolo şi nu suntem în stare să facem asta, nu le facem cunoscută tradiţia noastră.
Cum vedeţi randuiala liturgică de la Manăstirea Essex?
Această rânduială a atras oamenii şi a ajutat foarte mult în contextul occidental în care se află Mânstirea de la Essex. Viaţa monahală şi în rânduiala monahală pe care o au la Essex nu este străină de viaţa şi tradiţia bisericii – este, însă, adaptată la lumea occidentală. Intr‑adevăr, omul de astăzi caută, are nevoie de liturghie şi de rugăciune, aceste două elemente fundamentale. Un alt element important este faptul că la Essex există vieţuitori din foarte multe ţări, de foarte multe naţionalităţi, şi este un mod de vieţuire ecumenic, adică, să înglobeze oameni din toate neamurile, şi o soluţie despre felul cum biserica poate să lucreze în toate locurile, peste tot în lume. Pentru că este firesc, fiecare monah venit dintr‑un anumit neam vine cu un anumit caracter, cu o anumită mentalitate, şi este foarte important să înveţe să trăiască împreună. Aşa cum avem, de pildă, la nivelul acesta politic, omenesc, Consiliul Mondial, avem Comunitatea Europeană, Naţiunile Unite, Mânăstirea de la Essex oferă un exemplu, un program pentru cum pot trăi uniţi oameni de naţionalităţi, de provenienţe foarte diferite. În programul lor avem Dumnezeiasca Liturghie, avem şi rugăciunea lui Iisus şi viaţa împreună, viaţa socială. Intr‑o mânăstire nu sunt doar monahii, ci vin şi oameni din lume, oameni cu familie, care doresc să primească de la mânăstire nişte rânduieli pentru viaţa lor, nişte principii de viaţă creştină. Aşa cum avem şi Sfântul Munte – Sfântul Munte este comoara noastră cea mai de preţ, este tot ce avem mai bun de oferit Europei. Astăzi trebuie să înţelegem că lumea şi Europa au nevoie de Biserica Ortodoxă. În Occident, filosofia în general, filosofia existenţialistă sunt tocmai rezultatul acestei pierderi a comuniunii cu Dumnezeu.
O ultimă intrebare: cateva cuvinte despre cartea Ştiu un om intru Hristos şi dacă este părintele Sofronie ultimul filocalic, aşa cum spune Părintele Rafail Noica.
Nu ştiu dacă pot să spun aşa, nu pot să spun că este ultimul, pentru că există şi alţi părinţi filocalici: este Părintele Cleopa, Părintele Paisie Aghioritul, Părintele Porfirie şi, peste tot, există şi alţi părinţi care trăiesc. Însemnătatea deosebită a Părintelui Sofronie este aceea că, în plus, era şi un mare teolog şi cel mai important este că el însuşi a cunoscut deznădejdea şi pocăinţa adâncă. Părintele Sofronie a cunoscut, a trăit o pocăinţă adâncă şi de aceea a dat o teologie adâncă.
Material publicat în revista: Lumea monahilor nr. 86, august 2014
