Învierea sau orice praznic şi sărbătoare a Bisericii nu are nevoie de condiţii exterioare pentru a fi trăite. Dimpotrivă, orice condiţie exterioară crează impresii, exaltări, care pot alunga taina. Condiţiile exterioare: muzica, numărul participanţilor, ritmul desfăşurării slujbei etc., atunci când devin scop şi nu mijloc, pot fura din taina sărbătorii. Din nefericire, ne-am obişnuit prea mult cu aceste impresii religioase, cu aceşti fiori trăiţi doar la suprafaţa trupului trecând în planul doi ceea ce este mai important, adică taina experienţei vii şi interpersonale dintre om şi Dumnezeu.
Viaţa normală a Bisericii nu se ghidează după cantitate, ci după calitate. Aceasta pentru că scopul ei nu-i altul decât sfinţirea persoanei umane şi prin ea a lumii întregi. De aceea, sfinţenia în Biserică vizează întotdeauna înnobilarea duhovnicească a persoanei umane şi se trăieşte în modul cel mai firesc cu putinţă, până la limita neobservării şi chiar a ignorării ei.
Aceasta întrucât sfinţenia nu-i etică socială, nici viaţă imaculată, nici moralitate ireproşabilă, nici nimic altceva care să poată fi contabilizat sau verificat de logica şi legile obişnuite ale omenirii. Sfinţenia este deodată firesc şi paradox, naturaleţe şi taină, simplitate şi antinomie. Nu lipsa păcatelor din viaţa omului atrage calitatea sfinţeniei, ci o viaţă păcătoasă sincer asumată, recunoscută şi din pricina căreia omul intră în adevărata pocăinţă.
În zadar romanţăm vieţile sfinţilor eliminând din istorisirea lor anumite fapte imorale. În zadar criticăm sfinţenia recunoscută a unor persoane pe motiv că au avut în viaţă anumite păcate, considerate grave sau chiar de moarte. Nu recunoaşterea sfinţeniei lor este regretabilă, ci grila după care noi judecăm deopotrivă sfinţenia şi păcatul. Ce păcat nu poate fi iertat atunci când omul cere iertare? Ce faptă minunată poate face omul, fără ca în aceasta să fie Dumnezeu lucrător în el? Prin urmare, nici păcatul şi nici virtutea nu caracterizează definitiv viaţa omului, ci mai degrabă orientarea şi scopul vieţii lui îi dirijează lucrările bune sau rele.
Astfel, se poate ca omul derutat şi greşit orientat într-un anumit moment al vieţii să lucreze cele potrivnice firii sale. Dar această situaţie nu-i predestinează întreaga viaţă. Oricând, în orice clipă, ba chiar în ultima clipă a vieţii, dacă omul se reorientează către scopul deplin al vieţii lui, atunci, în ordinea sfinţeniei, toate păcatele contorizate şi reţinute de istorie ca fiind fundamental rele, de fapt, să fie şterse de mila iertătoare şi primitoare a Domnului. Un astfel de om, condamnat de grila morală a societăţii este sfinţit de iubirea arzătoare a lui Dumnezeu.
De aceea, credem că această contabilizare a faptelor, fie rele, fie bune, nu-i potrivită viziunii ortodoxe. Prima aruncă în dezamăgire şi deznădejde, a doua în mândrie şi trufie. Ceea ce este important pentru creştinul ortodox este întâlnirea personală cu Dumnezeu, legarea sufletului de Hristos şi respiraţia lui prin Duhul Sfânt. Pentru această vie relaţie cu Preasfânta Treime, omul se străduieşte neîncetat, îngerii buni sunt într-o permanentă forfotă, creaţia sensibilă suferă şi suspină (Rm. 8, 22-23), sau mai pe scurt, toate cele create şi necreate aşteaptă cu înfrigurare să se înfăptuiască. Şi dacă ea se întâmplă (in templum) neîntâmplător, atunci nimic nu mai contează. Orice poate fi trecut cu vederea. Bucurie mare se face în cer, (de dorit) şi pe pământ! (Lc. 15, 7, 10).
Această bucurie este plină de taină, de neînţeles, de necuprins, de neexprimat şi de aceea, nu poate fi trăită prin senzaţii, fiori, impresii, exaltări... şi alte senzaţii de suprafaţă. Este pur şi simplu, bucuria simplităţii şi a naturaleţii sfinţeniei, de care se împărtăşeşte orice om care gustă din dulceaţa harului dumnezeiesc.
(Gheorghe Butuc)
