„Dumnezeule, Dumnezeul meu, miluieşte-mă şi nu mă trece cu vederea, nici mă lepăda pre mine de la faţa Ta…”

3010

Această rugăciune vădeşte o viziune eshatologică.

Chiar şi filosofii antici, Platon, de pildă, socoteau viaţa drept un răstimp de învăţătură, de pregătire pentru moarte. Cu alte cuvinte, cunoaştem din experienţă că suntem stricăcioşi, muritori, trecători prin această viaţă şi ştim că va veni o vreme când vom pleca din lumea aceasta. Iar cu cât se scurg anii vieţii noastre, cu atât mai mult înţelegem că sfârşitul ei se apropie.

Toţi câţi sunt adevărate mădulare ale Bisericii au neîncetat înlăuntrul lor simţământul stricăciunii şi al morţii căreia sunt supuşi, au pomenirea morţii, trăiesc, cum se zice, în al unsprezecelea ceas, dar şi cu dorul sosirii celui de al doisprezecelea. Au înaintea ochilor sfârşitul vieţii lor biologice, dar nu îl întâmpină precum cei lipsiţi de „mintea lui Hristos" (Filipeni 3:20), pe care îi stăpâneşte acelaşi simţământ ca la moartea unui animal necuvântător. Cei dintâi privesc moartea dintr-o îndoită perspectivă. O socotesc, pe de o parte, un somn vremelnic - ca una ce, în esenţă, este adormire - mijlocul ce ne călăuzeşte către o altă formă de vieţuire, necunoscută până atunci, iar, pe de alta, cugetă la faptul că va urma Judecata, iar judecata lui Dumnezeu este, desigur, nemitarnică.

Sfântul Apostol Pa vel scrie: „Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata" (Evrei 9:27). Când cugetă la cele viitoare, omul lui Dumnezeu nu are frică de moarte în înţelesul simplu al temerii, că va veni, adică, o clipă când va pierde toate cele frumoase ale vieţii, ci îndeosebi îl preocupă starea sa înaintea înfricoşatului scaun de judecată al lui Hristos.

Este în rugăciunea Părintelui Sofronie un pasaj foarte frumos pe care nu mă satur citindu-l şi, vă pot spune - le-am mărturisit-o multora - că dacă nimic altceva nu mai rostim, măcar în fiecare zi să spunem această mică rugăciune, ca să fim cuprinşi de dor, de acea tânjire adâncă. în clipa când va deveni tânjire, Dumnezeu o va împlini.

 

Ascultaţi cu atenţie acest fragment:

„Dăruieşte-mi mie, Doamne, să ajung la cunoştinţa adevărului Tău. Prelungeşte-mi viaţa până voi aduce Ţie roadă de pocăinţă adevărată; să nu mă iei la jumătatea zilelor mele, nici în ceasul întunecării mele, ci, înainte de a mă întoarce în pământul din carele am fost luat, binevoieşte să mă întorc la Tine, Dumnezeul meu, şi mai înainte de a părăsi această viaţă să vadă sufletul meu slava fiilor învierii. Iar când, întru adâncul înţelepciunii Tale, ai rânduit a pune capăt vieţii mele pe pământ, atunci, mai înainte fă mie cunoscută moartea mea, ca să se gătească sufletul meu spre a Te întâmpina. In ziua aceea cea mare şi sfântă mie, fii cu mine, Doamne, şi dăruieşte mie bucuria cea negrăită a mântuirii Tale. Curăţeşte-mă de toată greşeala cea văzută şi cea ascunsă, şi de toată fărădelegea ce se tăinuieşte întru cele dinlăuntru ale mele, şi mă învredniceşte să aduc răspuns bun înaintea scaunului cel înfricoşat al judecăţii Tale. Amin".

Aici se vădeşte în chip lămurit neţărmurita sa dorinţă de a cunoaşte adevărul lui Dumnezeu înainte de a pleca din această lume. Noi spunem de multe ori: „Doamne, învredniceşte-mă să-mi văd copiii aşezaţi la casele lor, învredniceşte-mă să împlinesc acest vis al vieţii mele şi apoi pot să plec". Aici Părintele nu cere acestea, ci spune: învredniceşte-mă să cunosc adevărul Tău, să Te cunosc pe Tine, slava şi frumuseţea Feţei Tale.

Iar mai departe: „Prelungeşte-mi viaţa". De ce să ne prelungească viaţa? Ca să dobândim mai mulţi bani şi mai multe averi? Ca să ne bucurăm mai mult de viaţă? Nu, desigur, căci ce are această viaţă ca să ne poată potoli dorul nostru cel adânc? Incepem să ne desfătăm de bucurie, şi iată că deodată cu ea răsar întristarea şi supărarea. Ce ne poate bucura? Aici însă spune: „Prelungeşte-mi viaţa până voi aduce Ţie roadă de pocăinţă adevărată", nu o pocăinţă mincinoasă, ci una adevărată.

Iar apoi: „Mai înainte fă mie cunoscută moartea mea, ca să se gătească sufletul meu spre a Te întâmpina". Te rog, Doamne, când vei hotărî că a sosit vremea sfârşitului meu - căci El dă viaţa şi tot El este Cel Ce o ia înapoi -, să-mi faci cunoscută mai dinainte moartea. De ce? Ca sufletul meu să se pregătească pentru întâlnirea cu Tine.

Când urmează să ne întâlnim cu cineva drag, ne pregătim cu multe zile înainte. Spunem că peste o lună o să mă întâlnesc cu persoana cutare şi cutare şi deja începem pregătirile. Aşadar, „fă-mi cunoscută, Doamne, mai înainte moartea, ca sufletul meu să se gătească spre a Te întâlni".

Il roagă apoi pe Dumnezeu să fie cu el în acea zi mare şi sfântă: „Fii cu mine, Doamne" şi cere: „Să-mi dai veselia mântuirii mele".

Continuă apoi: „Curăţeşte-mă de toată patima şi păcatul văzut şi nevăzut şi de orice fărădelege ascunsă, ca să mă învrednicesc să aduc răspuns bun înaintea nemitarnicului Tău scaun de judecată".

Rugându-se, Părintele Sofronie simte moartea înstăpânită asupra sa şi II roagă pe Dumnezeu ca mai dinainte să-i vestească venirea ei, ca să se pregătească spre a-L întâmpina. Nu atât de moarte se teme; îl preocupă mai cu seamă întâlnirea sa cu Dumnezeu şi judecata ce va urma.

Intreaga rugăciune asupra căreia ne-am oprit punctual în cele de mai sus este una plină de însuflare, de smerenie şi de prihănire de sine. Mai spune Părintele Sofronie:
„Dumnezeule, Dumnezeul meu, multe lucruri şi mari cer eu de la Tine, împăratul cel Preaînalt, dar nu am uitat nevrednicia mea, nici spurcăciunea mea, nici urâciunea; ci, rogu-mă Ţie, miluieşte-mă şi nu mă trece cu vederea, nici mă lepăda pre mine de la faţa Ta, pentru prea multă îndrăzneala mea".

Am încercat să vă pun înainte un cuvânt izvorât din inimă. Aş fi putut vorbi despre această temă într-un mod cu totul diferit, dar am încercat să vă grăiesc din prisosul inimii şi să vă pun înainte rugăciunea unui om cu adevărat mare.

Este învederat faptul că o astfel de scriere descoperă întreaga fiinţă lăuntrică a celui ce a întocmit-o. Felul în care se roagă cineva şi cuvintele pe care le foloseşte îi vădesc starea duhovnicească, insă şi modul în care înfruntă feluritele situaţii-limită ivite în cursul vieţii îi arată fie boala sufletului, fie sănătatea sa duhovnicească. Când omul suferă, durerea lui devine o stare-limită şi atunci se descoperă întreaga sa fiinţă. Când se îmbolnăveşte şi se apropie de moarte, această fiinţă se face arătată, nu ceea ce ştie, înţelepciunea, cunoştinţa ori limbile străine pe care le-a învăţat, ci ceea ce este el însuşi, nu ceea ce are sau ce ştie, ci însăşi fiinţa sa. Iar când cineva se roagă, cu adevărat atunci i se descoperă întreaga lui fiinţă.

Mai mult, când cineva se roagă cu zdrobire de inimă, rostind cuvintele acestei rugăciuni în fiecare zi, încetul cu încetul ea se va face cu siguranţă totuna cu însuşi şinele lui, iar Dumnezeu îi va împlini cererea. La fel de sigur este că, dacă în fiecare dimineaţă ne trezim cu simţământul că Dumnezeu ne-a dat o nouă zi pentru a ne pocăi, pentru a trăi potrivit voii Lui, că viaţa noastră este trecătoare şi că avem trebuinţă a-L ruga să ne-o prelungească până Ii vom aduce pocăinţă adevărată şi să ne facă mai înainte cunoscută moartea ca să ne pregătim pentru întâlnirea cu El, atunci Dumnezeu ne va asculta cererea. Astfel se va împlini şi scopul pentru care am fost zidiţi, de vreme ce nu ne-am născut ca să trăim 20, 30 sau 100 de ani pe acest pământ, ci ca să ne facem dumnezei după Har şi să dobândim părtăşia cu Dumnezeu.

IerotheosMitropolit al NafpaktosuluiIsihie și teologie – Calea tămăduirii omului în Biserica Ortodoxă, Editura Sophia, București, 2016


Articolul Precedent
Articole Asemănătoare
3610

În inimă domneşte pacea lui Dumnezeu

In inimă domneşte pacea lui Dumnezeu: „Şi pacea lui Hristos… să stăpânească în inimile voastre” (Coloseni 3, 15). Inima este chitara, coardele ei sunt simţirile, iar pana este mintea, „care mişcă cu pricepere desăvârşită simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu; din această mişcare se iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se […]

Articole postate de același autor
15823

O reţetă a Sf. Efrem Sirul pentru opt boli ale sufletului

Cele opt gânduri din care vine tot ce-i rău şi din care omul nostru lăuntric se îmbolnăveşte adânc şi de moarte sunt următoarele: lăco­mia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea nepotrivită, trândăvirea, slava deşartă, trufia. Tocmai acestea poartă război cu fiecare om. Şi tu, fiule, dacă vrei să birui lăco­mia pântecelui, să îndrăgesşi înfrânarea, să […]