Să presupunem că aveţi cu cineva relaţii apropiate, de căsnicie sau de alt fel. Unul dintre cei implicaţi (sau chiar amândoi) crede că trebuie să-i citească gândurile celuilalt, să ştie ce simte el şi de ce este indispus sau supărat...Iar dacă nu este suficient de perspicace, reacţia celui dintâi este aceasta: ,,Nu mă iubeşti.” Să aşteptăm ca oamenii să ne citească gândurile este primul lucru care distruge relaţia.
Al doilea lucru este aşteptarea reciprocităţii: dacă fac ceva pentru voi, cred că sunt îndreptăţit să aştept acelaşi lucru în schimb. Iar dacă voi nu faceţi nimic pentru mine, ceva nu e în regulă, sunteţi răi. Şi încep să mă irit şi să mă enervez. Iată o metodă perfectă pentru a ucide relaţia.
Cea de-a treia metodă este atunci când suntem siguri că toţi ne datorează ceva, când credem că ne aparţine ceva pe drept. Noi credem că suntem vrednici de iubire şi de atitudine prietenoasă. Pretindem: ,,Trebuie să mă faci fericit! Trebuie să fii sincer cu mine! Trebuie să asculţi de mine! De ce nu mă bagi în seamă? De ce nu eşti atent?” Noi chiar credem că le merităm pe toate acestea.
Şi încă o metodă, ultima. Ea va ucide orice relaţie mai repede ca un glonţ. Este atunci când mereu intervenim, vrem să schimbăm totul, în loc să lăsăm lucrurile să decurgă în mod firesc. Când îi sâcâim permanent pe semenii noştri, ne văităm, bombănim, cârtim. Când mereu repetăm acelaşi lucru, într-un cuvânt, plictisim.
De ce relaţiile noastre dau greş? Fiindcă noi înşine nu le clădim. Nu suntem gata să murim pentru ele. Nu suntem gata să ne jertfim pe noi înşine de dragul aproapelui. Noi nici nu credem în jertfirea de sine.
Iubirea pricinuieşte durere, deoarece nu ştim să iubim. Aşteptăm să obţinem ceva pentru noi înşine, iar neprimind, suferim. Dar a iubi înseamnă a dărui fără a aştepta să primeşti ceva în schimb.
Schiarhimandritul Ioachim Parr, ,,Când cei doi devin una”
