Icoane si minuni

3051

Icoana este aşezată în cel mai de cinste loc. Unele icoane făcătoare de minuni îşi aleg chiar ele însele locul, cum se întâmplă de exemplu la Sfântul Munte cu Portaitissa sau Triheroussa. Icoana nu este folosită ca un simplu element decorativ al casei sau al vreunui spaţiu public, aşa cum se întâmplă adesea în zilele noastre, ci este un locatar sfânt, împreună-călător şi ajutător, care se află la loc deosebit şi sfânt.

Aşa cum este cunoscut, icoanele Bisericii noastre nu au ca scop să prezinte trăsăturile caracteristice naturale ale sfinţilor, ci să exprime chipul lor îndumnezeit. Sunt reprezentate ca ferestre deschise spre infinit, aşa cum sunt şi persoanele pe care le înfăţişează. Sfinţii sunt reprezentaţi încadraţi intr-un tip mai general, care are drept scop să exprime starea lor îndumnezeită. De aceea, icoanele lor au numai doua dimensiuni şi nu sunt determinate de lumini şi umbre exterioare, ci de o iluminare lăuntrică.

In icoanele sfinţilor este întipărită forma îndumnezeită în Hristos a omului. Toţi sfinţii şi Maica Domnului aparţin trupului unitar şi nedespărţit al Bisericii care are drept cap pe Hristos însuşi. De aceea nu sunt ţintuiţi de un spaţiu şi de un timp anume, ci se deschid infinitului şi veşniciei. Spaţiul şi timpul liturgic ale bisericii determină în aceeaşi măsură şi pictura bisericească, lucru care devine evident în reprezentările iconografice complexe. Această determinare liturgică nu se opreşte la compunerea icoanei sfinte, ci se păstrează şi în prezenţa continuă, la fel ca în facerea ei de minuni. Multe probleme istorice formulate de criticii picturii bizantine provin din refuzul de a accepta în percepţia lor această dimensiune a picturii bisericeşti.

Pe de altă parte, minunile, ca şi icoanele, sau asocierea lor în icoanele făcătoare de minuni nu încetează să constituie elemente ajutătoare în viaţa Bisericii. Toate icoanele îşi găsesc împlinirea scopului lor atunci când conduc la unica icoană a lui Dumnezeu pentru om, la Hristos. La fel ca toate minunile, icoanele îşi găsesc sensul atunci când conduc la minunea credinţei şi la participarea omului la Crucea şi învierea lui Hristos. în acest context este firesc să nu se dea o greutate deosebită aspectelor istorice şi arheologice ale icoanelor. Astfel, este posibil să se treacă cu vederea intervenţii ulterioare la anumite icoane sau să treacă icoane mai noi drept icoane mai vechi, care este posibil să fi dispărut, din moment ce centrul de greutate este plasat totdeauna pe chipul înfăţişat sau fie şi la pictorul care a realizat-o prima dată, cum este de exemplu sfântul evanghelist Luca în cazul icoanei Maicii Domnului.

Hristos înfierează pe cărturari şi pe farisei care îi cereau să facă un semn sau o minune, zicându-le: „Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona, prorocul”. Şi Sfântul apostol Pavel, punând în contrast pe creştini cu iudeii şi cu neamurile, care cereau astfel de minuni şi dovezi filosofice, declară că el propovăduieşte pe Hristos cel răstignit. Este vorba adică, iarăşi, de „semnul lui lona". Semnul acesta, care constituie sminteală pentru iudei şi nebunie pentru elini, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

Axul acesta, aşadar, în jurul căruia se învârte predica lui Hristos şi a Bisericii, este semnul lui Iona, moartea şi învierea lui Hristos. Acesta este cel din urmă semn, către care duc toate minunile lui Hristos şi ale Bisericii: acceptarea şi trăirea morţii şi învierii lui Hristos, împreuna-mergere cu Hristos pe Golgota şi în înviere. De aceea şi sfinţii care ajung la trăirea minunii acesteia se predau desăvârşit proniei dumnezeieşti şi nu cer nicio altă minune de la Dumnezeu pentru ei înşişi. Suferă orice fel de pătimiri şi se îngrijesc de toţi ceilalţi. Ei rămân bolnavi şi vindecă pe ceilalţi bolnavi. Trăiesc săraci şi îi îmbogăţesc pe ceilalţi. Orice fel de autonomizare sau de considerare egocentrică a minunilor le întunecă şi le perverteşte sensul.

Minunile sunt evenimente istorice cu origine şi perspectivă supra-istorică. Sunt fenomene sensibile cu cauze mai presus de simţire şi, deoarece în felul acesta sunt abordate şi explicate în Biserică, acesta este şi motivul pentru care interesul pentru ele nu se concentrează asupra dimensiunii lor istorice şi sensibile, ci asupra sensului şi conţinutului lor transcendental şi mai presus de istorie. Ca şi în vieţile sfinţilor, în cazul minunilor nu se depune un efort deosebit pentru descrierea exactă a elementelor exterioare sau a datelor istorice, ci toate acestea lasă loc evidenţierii sensului mai adânc al minunilor.

In sfârşit, aşa cum se întâmplă cu fiecare revelaţie a lui Dumnezeu în lume, tot aşa şi intervenţia făcătoare de minuni a sa în viaţa credincioşilor şi a Bisericii la aceleaşi forme prin care se manifestă şi lucrările sau faptele omului. Atunci când credinciosul judecă o minune plecând numai de la forma ei exterioară, aplicând criteriile logicii individuale, pierde calea credinţei vii.

Este firesc ca acelaşi lucru să fie valabil şi pentru minunile icoanelor făcătoare de minuni. Şi acestea trebuie înţelese ca „semne”, care aduc aminte credincioşilor de Crucea şi de învierea lui Hristos, ca indicatoare care arată calea răstignirii şi a învierii. Minunile nu se fac ca să anuleze, ci ca să sprijine şi să recertifice această cale.

Pericolul în care poate uşor cădea închinătorul evlavios al icoanelor făcătoare de minuni, mai ales a! icoanelor lui Hristos şi ale Maicii Domnului este acela de a limita persoanele iconizate la facerea lor de minuni, uitând calitatea lor primordială. Aceasta se întâmplă atunci când minunile sfintelor icoane nu sunt abordate ca semne care duc pe om la Hristos şi la împărăţia Lui, ci ca binefaceri autonome şi servicii aduse reglării problemelor lumeşti. Dacă, de exemplu, minunile Maicii Domnului, ca Izvorâtoare de mir sau Mângâietoarea sau Mijlocitoarea sau Portariţa, nu sunt considerate semne ale prezenţei sale vii pentru mântuirea omului, ci ca binefaceri izolate în caz de nevoie, există pericolul răstălmăcirii facerii de minuni.

Desigur, minunile se fac şi ca binefaceri concrete în cazuri de nevoi speciale ale credincioşilor. Ele constituie daruri sensibile, care protejează, ajută, sprijină sau îndrumă.

La fel, şi credincioşii văd în minuni prezenţa efectivă a lui Dumnezeu în viaţa lor zilnică. Simt darurile, protecţia, ajutorul, sprijinul şi îndrumarea pe care le-o oferă Dumnezeu prin sfinţii Lui. Toate acestea însă se împlinesc şi sunt aşezate în perspectiva mântuirii omului.

Scopul minunilor nu este acela de a-i aranja pe oameni în lume, satisfăcând unele cereri ale lor. De altfel, şi icoanele făcătoare de minuni sunt asociate frecvent cu minunile care nu împlinesc cereri concrete, ci ajuta la răbdarea celor de lipsă sau a necazurilor care exista în calea mântuirii, cum ar fi Maica Domnului Glikofiloussa (Dulcea sărutare). Scopul minunilor este acela de a-i ajuta pe oameni să biruiască lumea, de a-i ajuta în credinţă: „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră”. Credinţa creştinului conduce la minune. Aceasta realizează comuniunea cu persoana iconizată, cu Dumnezeu. Credinţa atrage mila de la persoana sfântă către care se adresează.

Creştinii adevăraţi nu rămân la minuni şi nici nu cer prin acestea izbânzi lumeşti sau sprijin lumesc: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie". Pentru a se menţine statornici în nădejdea viitorului şi pentru a nu se lăsa îndoiţi de greutăţile şi de obstacolele vieţii, Dumnezeu lucrează prin sfinţii Săi şi minunile care corespund iubirii de oameni în nevoile slăbiciunilor pământeşti. Dar şi întârzierea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte împlinirea vreunei cereri a credinciosului are în vedere tot folosul acesteia.

Merită, în fine, să dăm atenţie deosebită faptului că sfinţii Bisericii noastre, în timp ce se roagă pentru vindecarea minunată de boli sau pentru izbăvirea de nenorociri a oamenilor străini, evită să ceară intervenţia minunată a lui Dumnezeu pentru problemele lor. în felul acesta însă viaţa lor în întregime devine o minune de răbdare, de îndurare, de liniştire şi de încredere în Dumnezeu şi în pronia lui. Această continuă minune rodeşte mai mult decât minunea extraordinară.

„Pentru ce cu puţinătate de suflet ne chinuim şi ne clătinării şi ne împiedicăm, ca şi când nu ne-ar împlini degrabă Dumnezeu cererea? Căci aşteptarea şi stăruinţa către El ţinându-le înţelept este. Pentru ca nu cumva repede fiindu-ţi adusă şi repede plecând să uiţi darea Lui ce bună.

Georgios Mantzaridis

Fragment din cartea "Strainul", Editura Bizantina


Articole postate de același autor
2745

Întâlnire de suflet cu scriitorul Spiridon Vangheli

Şcoala Primară ,,Spiridon Vangheli” din or. Ungheni a fost în vizită pentru o întîlnire de suflet cu aspect cultural, scriitorul Spiridon Vangheli, însoţit de domnul Dumitru CHIRTOACĂ, colaborator al revistei pentru copii ,,Alunelul”. Domnia sa a fost prezent în instituţia menţionată de a le împărtăşi copiilor gîndurile şi trăirile sale frumoase legate de copilărie, lucruri […]