Mitropolitul Chiril (Smirnov) de Kazan a fost luat din Sviaj, pentru deportare, într-o noapte întunecată, și a fost aruncat din mașină la viteză maximă.
Era o iarnă grea, cu zăpadă. Mitropolitul a căzut în zăpada uriașă, ca pe o pernă, și nu a pățit nimic rău. A ieșit destul de greu din ea, s-a uitat împrejur și a văzut doar pădure, zăpadă, fără vreun semn că zona ar fi fost cumva locuită.
Mitropolitul Chiril a mers, prin urmare, mult timp, prin zăpada groasă și a ajuns astfel să fie epuizat, așezandu-se pe o buturugă. Frigul îi pătrunsese în oase. Simțind că începea să înghețe, Mitropolitul Chiril a început să intoneze rugăciunile pentru morți. Dintr-o dată, a văzut, însă, ceva foarte mare și întunecat apropiindu-se de el, iar privind mai atent a observat că era un urs.
“O să mă mănânce”, se gândea el, dar nu mai avea puterea să fugă, și nici măcar unde. Însă, ursul s-a apropiat și s-a așezat liniștit la picioarele sale. Din corpul lui enorm emanau, atât caldura, cât și bunavoința totală a ursului. S-a răsucit, și-a întins laba către mitropolit, apoi s-a întins tot și a început să sforăie fericit.
Mitropolitul Chiril a ezitat mult timp, privind la ursul care dormea, însă nemaiputând suporta frigul paralizant, s-a așezat lângă el, lăsându-se pe burta lui caldă. S-a întors, apoi, uneori pe o parte, alteori pe cealaltă, spre fața sa, ca să se încălzească, iar ursul sufla puternic în somn și îi dăruia respirația lui arzătoare.
Când au venit zorii, Mitropolitul a auzit cântecul îndepărtat al cocoșilor. “Casele sunt aproape” s-a gândit el fericit și, cu prudență, incât să nu trezească ursul, s-a ridicat în picioare. Atunci, și ursul s-a ridicat și, după ce s-a scuturat, s-a îndreptat spre pădure. Iar mitropolitul, acum odihnit, a urmat cântecul cocoșilor și a ajuns curând într-un mic sat.
Sursa: lonews.ro
