Mărturia unei soții
Ani întregi m-am rugat pentru bărbatul meu. În ultima vreme, deoarece nu avea cu ce se îndeletnici, stătea ceasuri întregi înaintea televizorului. Dormea cu el aprins.
Înlăuntrul său Îl respecta pe Dumnezeu, însă la exterior nu se străduia pe cât ar fi trebuit. Eu încercam să-l ajut cu cuvintele mele să lase televizorul și să asculte sau să citească ceva folositor pentru sufletul său. Uneori poate l-am constrâns, citind din când în când cu glas unele predici sau extrase din cărți religioase, însă, așa cum era de așteptat, se făcea că nu aude. Era credincios numai iubitului său televizor. Cât despre rugăciune, nici nu discutam. Nu arăta nici cea mai mică intenție.
Într-o zi țineam în mână o cărticică cu Canonul de pocăință către Domnul nostru Iisus Hristos și-i spuneam iarăși să-l citească, dacă vrea. Acela însă nimic. După aceea, întâmplător, a deschis cărticica și a văzut pe ultima pagină a ei această iconiță, alb-negru, cu o familie care se ruga în genunchi lui Hristos. Mult l-a mișcat această iconiță. Privea la ea fix, de parcă cineva îi spunea ceva în suflet. După puțin mă strigă:
– Femeie, hai, mergem!
– Unde să mergem?, l-am întrebat.
– Vino, îți spun! Mergem să ne rugăm…
Nu-mi credeam urechilor. „S-a săvârșit o minune!”, mi-am spus în sinea mea. Este cu putință? Atunci îl văd, pe el care toată ziua nu se dezlipea de televizor, că îngenunchează și se roagă înaintea iconostasului.
– Îngenunchează și tu!, mi-a spus. Vino să citim Canonul!
De atunci i-a devenit obișnuință.
Slăvesc pe Dumnezeu că o neînsemnată iconiță alb-negru a devenit pretext ca soțul meu să se schimbe și să se săvârșească în sufletul său minunea pe care o așteptam. Nu era color sau o icoană bizantină, ci numai un simplu desen pe ultima pagină a unei cărticele.
Ceea ce nu am izbutit eu cu cuvintele mele în atâția ani de căsătorie, a izbutit o microscopică iconiță alb-negru, care i-a vorbit direct în suflet.
sursa marturieathonita.ro
