Cu cât sporeşte iubirea lui Hristos, cu atât slăbesc patimile. Aşa ca pe un cântar. Pricepi? Nu-ţi spun doar să-L iubeşti pe Hristos, ci să te îndrăgosteşti de El!
‒ Părinte, cum să-L iubesc pe Hristos?
‒ Prin smerenie!
‒ Şi cum să mă smeresc?
‒ Făcând ascultare!
‒ Şi cum să fac ascultare?
‒ Nu ştii cum să faci ascultare?! (Şi se supără puţin). Toţi Părinţii spun cum, toate Scripturile, iar tu mă-ntrebi „Cum să fac ascultare?”. Dacă ai fi aici, ţi-aş trage două palme, ca să-ţi arăt cum să faci ascultare!
‒ Trageţi-mi-le prin telefon, Părinte!
Cam aici s-a terminat minunata convorbire cu Bătrânul. Această experienţă telefonică a rămas neştearsă în memoria fratelui, căruia i s-a întipărit şi mai mult credinţa în sfinţenia Bătrânului. Astăzi, după atâţia ani, a devenit monah.
‒ Odată, i-am spus unuia care nu voia să facă ascultare de mine: „Fiule, fă, te rog, cutare lucru!”. „Nu pot!”, mi-a răspuns. I-am zis iar: „Te rog, fă-o de dragul meu!” (aveam nevoie de ceva). Mi-a zis înapoi: „Ştiinţa nu permite ceea ce spuneţi că e posibil. Eu nu pot face asta, că ştiinţa îmi spune că nu se poate”. „Măi, băiete, de ştiinţă ne pasă nouă acum? Fă, măi, ascultare!”. „Nu, nu pot!”. În clipa aceea m-a biruit indignarea, dar mi-am spus: „Doamne, iartă-mă şi luminează sufletul omului cel biruit de ispită!”. Am început să mă rog şi m-am înduioşat. Adică taina este că... nu m-am mâniat.
Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 280-281
