De multe ori, atunci când ne este pusă la încercare credinţa, oscilăm, ne clătinăm. Şi asta pentru că suntem, cum spune cartea Apocalipsei, căldicei. Fermitatea credinţei vine din convingerea puternică că Dumnezeu, Căruia ne rugăm, nu ne părăseşte niciodată. Îndoiala este un păcat pentru că ea face loc celui care a şoptit la urechea Evei, în Eden, primul îndemn spre necrezarea cuvintelor lui Dumnezeu. Să nu ne înfricoşăm cu nici un chip atunci când se pare că situaţia a scăpat din control! Dumnezeu este la post.
Într-o sâmbătă seara, un tânăr se ducea la un bal mascat îmbrăcat cu un costum roşu, cu coadă. Avea o mască mulată pe faţă şi coarne pe cap. Arăta ca Satana. Pe când se grăbea să ajungă la petrecerea cu pricina, cred că era de Halloween, a fost prins de o furtună şi a căutat adăpost într-o biserică unde slujba Vecerniei tocmai era pe sfârşite. Dând buzna în locaş, şocul enoriaşilor care l-au considerat un diavol în carne şi oase, dacă mă pot exprima aşa, a fost mare. Iluzia a fost mărită de lumina fulgerului şi bubuitul tunetelor. Oamenii au intrat în panică şi s-au năpustit spre ieşire. Intrusul a crezut că biserica a fost trăsnită şi a luat foc, aşa că s-a luat după ei. Toţi au reuşit să iasă, afară de o bătrânică. Înfricoşată, ea şi-a întins mâinile către el, cerând s-o cruţe. „O, demone, te rog să nu-mi faci nimic. Ştii că sunt enoriaşă a acestei biserici de 30 de ani, dar în tot acest timp am fost de fapt de partea ta!“
Noi de partea cui suntem de fapt? Nu putem alerga după doi iepuri în credincioşia noastră faţă de Hristos. Scriptura ne avertizează: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona“.
sursa Ziarul Lumina
