Nimeni nu este fără de greșeală, căci există în noi „ceva”, care ne „plimbă” pe valurile vieţii, când încolo, când încoace. Omul contemporan suferă, pătimeşte, trăieşte o stare de victimă, dar totodată, involuntar sau nu, face şi pe cei din jur victime ale stărilor sale. Conflictele, stresul, stările confuze nu se limpezesc decât atunci când fiinţa noastră suflă spre Hristos, când facem curăţenie în ceea ce suntem noi în adâncuri şi scoatem tot răul din labirintul firii noastre.
Baza echilibrului omului, atât din punct de vedere psihologic cât și duhovnicesc, este iubirea, iubirea întru Iisus Hristos. Căci în Hristos suntem creștini, în Hristos devenim oameni și în Hristos ne unim toți oamenii cu Dumnezeu. Orice om de pe pământ are o picătură de har, în care se observă, câtuși de puțin, prezența lui Dumnezeu. Prin iubire ne poziționăm corect față de ceilalți. Iubirea este cea care protejează pe om de cursele vrăjmașului.
Socot că iubirea adevărată, curată, nu are definiții, căci de cele mai multe ori definițiile unor cuvinte frumoase îi secătuiesc substanța, savoarea, frumusețea, farmecul, încântarea, puterea, energia, lumina. Iubirea se trăiește și atât. Cuvântul în sine, rostit rotund și cu deschidere, acoperă cu îndestulare toată încărcătura ce îl cuprinde atunci când este trăită. Și dacă iubirea e trăită și împărtășită cât mai des cu putință, definiția e gata. Fără iubire șchiopătăm negreșit în sine, dar și în relația cu ceilalți, așa cum frumos spunea un părinte.
Iubirea nu are sfârşit, ea este o continuă ardere a sufletului, este o candelă veșnic aprinsă, este glasul șoptit care se aude doar în urechile celor care știu că lumea nu ar fi ajuns aici, dacă sentimentul frumos nu ar fi existat în sufletele celor care au ars pentru a lumina calea plină de întuneric a timpului, este acea stare de veghe continuă ce ține sufletul în viață, chiar și după topirea trupului. Născută din har, nu din facere, acest foc dulce, nu ține cont de vremuri, de restriști, de bunăstare, ci doar de beatitudinea împlinirii frumuseții lui Dumnezeu pe pământ. Căci unde dragoste nu e, nimic nu e, iar sufletul este mai sărac, trupul trece mai greu prin viață, fără bucuria pe care numai spiritul acesteia ți-o poate dărui. Iubirea este sensul tuturor lucrurilor, existând peste tot în Creație, fiind unul din numele lui Dumnezeu. Jertfa pe cruce, din iubire faţă de om, a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru refacerea comuniunii între om şi Dumnezeu, este pentru veşnicie pilda cea mai vie şi înfricoşătoare de iubire necondiţionată, curată şi deplină. Din iubire Dumnezeu a trimis pe Duhul Sfânt, Mângâietorul care ne învaţă iubirea. Dăcă Dumnezeu ar uita un singur gest, nu ar mai fi dragoste deplină. Ori de câte ori jertfim sinele nostru pentru aproapele săvârşim o răstignire a eului, care ne spală de zgura egoismului. E drept, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi suferinţele, dar merită. Un exemplu de deschidere și jertfă în iubire este și monahul acela care se ruga ca toți oamenii să intre în Rai și pe el să-l lase afară, la poartă, să-i păzească pe cei dinăutru.
Cine iubește se transformă, se deșartă în persoana față de care își manifestă acest sentiment minunat. Iubirea nu are limite, sau mai bine zis iubirea în Dumnezeu nu are limite. Iubirea în Hristos şi cu Hristos îţi dă dreptul să faci ce vrei, cum spunea Fericitul Augustin. De ce? Pentru că în Hristos suntem liberi, Hristos nu îngrădeşte, patimile sunt cele care ne înlănţuiesc şi ne depărtează, ne despart de adevărata iubire nemuritoare. Iubirea te învie, te schimbă, te transformă, te jertfeşte pe altarul inimii într-o permanentă liturghie a iertării din care suntem datori neîncetat să ne împărtăşim. În iubire eşti mereu acoperit de aripa unui înger ce îţi picură în inimă, în minte şi în viaţă harul Duhului Sfânt. Dostoievski spunea undeva că frumosul va salva lumea, aş îndrăzni să afirm că iubirea este cea care va salva lumea, ea rezolvă totul.
Pe lângă echilibru interior, bucurie și pace sufletească, iubirea este momentul care repară trecutul și cucerește viitorul… Şi când te gândeşti că aici pe pământ sufletul atinge doar puţin iubirea, căci dulceaţa Iubirii o vom gusta deplin în veşnicie !
Din Ieromonah Hrisostom Filipescu, Puține cuvinte, multă iubire, Ed. PIM, Iași 2013, p. 190-193
