La câți ciorapi a împletit în veacul ei,
La câte noduri a legat până în zori,
Ar fi înconjurat pământul, de-ar fi vrut,
Cu firul cel de lână, de trei ori...
La câte flori frumoase a țesut,
Și le-a sădit cu drag prin lăicere,
Ar fi făcut din ele drum bătut
De-ar fi voit s-ajungă pân la stele...
La câte horboțele-a croșetat,
Cu acul cel din lemn, în timp pierdut
Ea fruntea cerului ar fi împodobit
Cu o năframă albă, de-ar fi vrut...
La câtă cânepă prin baltă a topit
Și in, ca să-i ajungă pânză albă
Pentru cămăși și zestre ce-a gătit,
I-ar fi ajuns să-mbrace lumea dalbă.
La câte anotimpuri și stihii
A semănat cu dor prin broderii,
Cărări din iarbă verde-a înflorit
Cu gândul la nepoți și la copii...
La câtă lână a trecut prin furca ei,
Și printre degete în fir s-a prefacut
Și-ar fi făcut o scară pân la cer,
Preabuna cea cu zâmbetul cărunt.
La câte ghemului i-a spus, i-a povestit
Când fusul se-nvârtea tot mai încet,
Atâtea basme și povești a depănat
Că ar fi fost, și prozatoare, și poet.
La câtă grijă a avut pe la chindii,
N-a spus nimic, povară să nu fie.
Pe valuri din prosoape ce-a țesut,
S-a dus să cucereasc-o veșnicie...
La câte vise a avut, le-a îmbrăcat,
În ornamente și în rânduri colorate,
Ca să ajungă păretare pe-un colac
Și zolnice scârbite și uitate...
La câte amintiri m-au inundat,
Prin lada-i răscolind cu nostalgie,
Ascult o furcă ce vorbește cu un ac
Și mai transform un ghem în poezie...
Diana Sava Daranuța