Mai deunăzi stăteam de vorbă cu un funcţionar şi-mi exprimam regretul că atâţia dintre intelectualii oraşului nostru strălucesc prin absenţa lor de la liturghia duminicală. Omul s-a simţit dator să dea o explicaţie şi iată ce mi-a răspuns: „Apoi, domnule părinte, doar nu vei pretinde ca noi intelectualii să credem la fel cu prostimea. Ţăranii pot lua de bune toate câte li se spune în Evanghelie despre Hristos, despre minuni. Dar noi… ăştia cu ştiinţă de carte, nu le putem crede pe toate”. Interlocutorul meu vroia, cu alte cuvinte, să spună că credinţa ar fi apanajul minţilor reduse, simpliste, primitive. O inteligenţă superioară ar găsi în credinţă obstacole de netrecut, impedimente de ordin raţional. Din nefericire, părerea aceasta se găseşte la mulţi. În de obşte se socoteşte că numai „proştii” mai pot crede. Este o părere cu totul falsă.
Între ştiinţă şi religie nu este nici o contradicţie. Religia şi ştiinţa nu numai că se împacă perfect, dar cei mai mari oameni de ştiinţă au fost profund credincioşi. Într-adevăr, religia creştină are mândria să numere în sânul ei tot ceea ce omenirea a avut şi are mai select şi mai înalt. În rândurile ucenicilor lui Hristos îşi dau mâna savanţii de primul rang cu geniile şi inteligenţele cele mai strălucite. Lăsăm la o parte cortegiul glorios al sfinţilor, episcopilor, preoţilor şi scriitorilor Bisericii, care au fost genii şi dintre care unii – ca Fericitul Augustin sau Sfântul Ioan Gură de Aur – au întrecut prin puterea de cugetare pe toţi contemporanii lor. Dar Creştinismul numără personalități ilustre din afara ierarhiei bisericeşti şi aderenţa acestora la religia noastră este mult mai revelatoare. Astfel, mari credincioşi au fost scriitori şi poeţi ca Dante, Chateaubriand, Lamartine, Roche, Goethe, ca să nu-i amintim decât pe cei de seamă. Îngenunchiați înaintea lui Hristos vedem artişti şi genii ca Rafael, Michelangelo, Titian, Rembrandt, muzicieni ca Mozart, Haydn, Gluck, Rosini şi Gounod. „Salut pe stăpânul”, zicea odată cineva intrând la Gounod. „Nu-i nici un stăpân în afară de Acesta”, răspunse artistul arătând chipul lui Hristos de pe cruce. Entuziasmaţi aderenţi ai Nazarineanului au fost savanţi renumiţi ca Pascal, Newton, Faraday, Ampere, doctorul Paulescu, doctorul Marinescu și L. Pasteur. Toată lumea cunoaşte vasta sa ştiinţă, experimentele sale celebre, invenţiile sale minunate. Şi în acelaşi timp savantul era un creştin convins. El zicea într-o zi: „După ce am învăţat mult, am revenit la credinţa ţăranului bretan. Dacă aş fi învăţat şi mai mult, aş fi ajuns la credinţa ţărăncii bretone”.
În faţa unor astfel de exemple, tot omul de bună credinţă trebuie să-şi facă următorul raţionament: „După părerea generală, oamenii aceştia au fost creierele cele mai luminate ale lumii. Niciodată nu voi avea ştiinţa lor, duhul lor. Ori, dacă ei au crezut în Dumnezeu şi au crescut ca buni creştini, de ce n-aş crede şi eu?”. Într-adevăr pildele acestea au o putere convingătoare fără seamăn. Toate aceste personalităţi faimoase care au ilustrat veacurile, toţi aceşti oameni gravi, studioşi şi luminaţi n-au crezut fără să ştie ce cred. Ei n-au putut adera la o absurditate. Inteligenţe aşa de sclipitoare, cultivate şi exigente, ca ale lor, n-au putut crede cu ochii închişi, fără a examina doctrina, fără a căuta s-o pătrundă. Şi dacă s-au înrolat în rândurile oştirii creştine, se vede că numai credinţa adevărului i-a adus la aceasta. Ei şi-au dat omagiul credinţei numai după o puternică şi vie convingere. Ce minunată încurajare pentru noi!… Un scriitor francez povesteşte undeva că la vârsta de 18 ani a ajuns în Paris. Şi într-o zi a intrat într-o biserică, din curiozitate. Aici a văzut îngenunchiat în faţa unei icoane şi rugându-se fierbinte un bătrân venerabil. A întrebat tânărul pe un paracliser ce trecea pe lângă el: „Cine-i moşneagul acesta care se roagă acolo?”. „E domnul Ampere, – răspunse paracliserul, – „în fiecare zi vine aici”. Răspunsul acesta l-a zguduit pe tânăr. Se ruga în genunchi Ampere, marele Ampere, savantul cu renume mondial!… Şi scriitorul mărturiseşte că rugăciunea marelui savant a făcut asupra lui o impresie mai puternică decât toate cărţile şi predicile. Din ziua aceea a început şi el să creadă şi să se roage. O impresie asemănătoare trebuie să facă asupra oricărui om cu judecată sănătoasă întregul cortegiu de savanţi, genii şi literaţi pe care îi numără religia noastră. Într-o tovărăşie atât de ilustră, cine nu se simte liniştit, întărit, mândru şi încurajat? Când practicăm religia, nu suntem singuri! Ci avem cu noi şi pentru noi pe reprezentanţii cei mai străluciţi ai omenirii. Cu alte cuvinte, avem sufragiul cel mai preţios al raţiunii şi ştiinţei. De aceea, dacă nişte semidocţi îngâmfaţi se vor apuca de credinţa noastră şi ne vor ocărî cu numele de „proşti”, vom fi în drept şi să le răspundem: „Da, suntem „proşti” ca Pascal, ca Pasteur, ca doctorul Paulescu. Nu vă place?”…
PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ
[Bucovina, an III, 1943, nr. 476,17 ianuarie, p. 4]
