„Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”
(Marcu 8, 34)
Am sărbătorit, iubiţii mei, praznicul Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, pentru care Biserica noastră a cântat ,,Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”. Pentru Cruce poeţii Bisericii au alcătuit imne, iar Sfinţii Părinţi, de la cei mai vechi până la cei mai noi, au împletit cuvinte de laudă.
Cinstita Cruce o iubea şi o cinstea şi Sfântul Cosma Etolianul, care a primit mucenicia în anii sclaviei. Atât de mult o avea la evlavie, încât oriunde mergea ridica o cruce mare de lemn şi sub umbra ei predica; şi împărţea pretutindeni cruciuliţe care fac minuni.
***
Iubiţii mei, despre cinstita Cruce vorbeşte şi Evanghelia de astăzi. Cum începe? ,,Cine voieşte să vină după mine…” (Marcu 8, 34). ,,Cine voieşte”, zice. Nu forţează pe nimeni Hristos, nu îl ia de ureche să-l bage în staul, ca pe o oaie – ca pe o căpriţă -, ci îl lasă liber pe om. Dacă vrei, crezi în Hristos, dar dacă nu vrei, nu crezi.
Şi chiar dacă nimeni nu vrea să creadă – şi vor veni aceşti ani în care nimeni nu va crede -, Hristos n-are nevoie de noi; sus în cer cete de îngeri Îl laudă şi-L slăvesc zi şi noapte.
Aşadar, eşti liber să crezi sau să nu crezi. Dar din momentul în care ai spus că crezi, dacă vrei să fii consecvent, trebuie să împlineşti trei lucruri pe care vi le voi zice în continuare. Primul este ,,să se lepede de sine”, adică să-ţi urăşti sinele tău stricat, să urăşti păcatul ca pe cel mai mare duşman al tău. Al doilea este să ridici crucea, crucea ta. Şi al treilea – să urmezi paşii, urmele lui Hristos. Ne cheamă deci astăzi Hristos să ne ridicăm crucea. Aşa cum El a ridicat pe umeri Crucea Lui, aşa şi noi creştinii, mici şi mari, bărbaţi şi femei, trebuie să ne ridicăm crucea noastră.
Şi care este această cruce pe care trebuie s-o ridicăm? Ce înseamnă cruce?Nu trai bun, nu confort, nu bani. Cruce înseamnă silinţă, trudă, sudoare. Şi vedem că aşa s-a făcut şi aşa se face orice lucru bun. Cine păşeşte pe acest drum, are parte de cruce. Din clipa în care se naşte până va închide ochii în această lume deşartă şi se va aşeza o cruce pe mormântul lui, creştinul îşi ridică crucea. Şi vai!, dacă nu o ridică. Care este această cruce? Vă voi arăta acum câteva astfel de cruci.
Mai întâi de toate cruce este munca, pe care trebuie să o facă omul. Este poruncă dumnezeiască şi datorie. Uitaţi-vă, de pildă, la plugar. Se scoală de dimineaţă, se duce la ogor, sapă pământul, ară, seamănă, taie ramurile uscate, adapă pământul nu doar cu apă, ci şi cu sudoarea lui, iar de multe ori şi cu sângele lui când se întâmplă accidente cu maşinile agricole. Şi ciobanul ridică o cruce, ciobanul care aleargă în munţi după oi, după căpriţe şi după vacile lui. O cruce ridică şi muncitorul, care se clatină pe schelă sau respiră gaz în fabrică sau uneori este strivit în mină. O cruce ridică învăţătorul, care are de-a face cu copiii obraznici, răsfăţaţi şi cu toane. O cruce are şi medicul, care este dator să alerge la nevoie la orice oră. O cruce ridică şi sora medicală, care înnoptează la căpătâiul celui bolnav. O cruce ridică preotul, mai ales astăzi când îl iau peste picior şi-l înjură chiar şi copiii mici. Orice om cinstit are o cruce. Alaltăieri, au scris ziarele că se îneca un om într-o fântână, pe care au deschis-o pe un teren agricol; au chemat pompierii, iar un pompier, tânăr de 22 de ani, a coborât să-l scoată, dar din cauza gazelor ce erau acolo s-a asfixiat şi l-au scos mort. S-a jertfit pentru celălalt, aşa cum Hristos S-a răstignit pentru toţi.
Aşadar, o cruce este lucrarea noastră, munca noastră cu conştiinciozitate. O cruce este şi boala. Gândiţi-vă! Să fi ţintuit la pat nu o oră sau două, sau o zi, ci o lună, două luni, un an, doi ani, douăzeci de ani, treizeci de ani, patruzeci de ani! Cine rabdă boala fără să hulească, ci slăvindu-L pe Dumnezeu, îşi ridică crucea şi va avea cunună. Vreţi alte cruci? O cruce este şi căsătoria. Şi femeia cu bărbat rău şi grosolan, care o maltratează şi o bate, şi bărbatul cu femeie capricioasă sau geloasă, care nu-l lasă nicio clipă să se liniştească, şi ei ridică o cruce.
O cruce este şi familia: Să meargă tatăl de dimineaţă la serviciu, să se ostenească să-şi scoată pâinea, iar mama să nască copii, să se îngrijească de toate, toată ziua şi noaptea, să privegheze lângă copilul bolnav.
Cruce este şi văduvia. Femeia tânără, căreia ia murit bărbatul, ce cruce are! Alaltăieri am primit o scrisoare din Germania şi am plâns. O femeie îşi descrie chinurile ei: „Eram de 22 de ani, căsătorită cu doi copii şi bărbatul mi-a murit. Eram într-o mare sărăcie. Nu puteam să trăiesc la sat, am plecat, m-am dus în Germania şi am lucrat acolo 30 de ani în fabrici. Slavă lui Dumnezeu, Care m-a ajutat şi mi-am purtat în şcoală copiii; acum sunt admirabili oameni de ştiinţă şi oameni ai lui Dumnezeu”. Aceasta a rămas văduvă şi credincioasă bărbatului ei, nu s-a recăsătorit, însă unele se căsătoresc imediat. 30 de ani a ridicat o cruce. Binecuvântate sunt astfel de femei.
„Şi să-şi ia crucea sa”. Dar când Hristos zice că trebuie să ridicăm crucea nu se referă doar la aceste cruci. Se referă şi la ceva mai profund. Care este acest lucru mai profund? Cruce înseamnă în principal bătălie, lupta pe care trebuie s-o ducem cu noi înşine; cruce este să războim cu putere patimile noastre, răutăţile noastre, păcatul. O, păcatul! Acesta este marele duşman. Păcatul (fie slavă deşartă şi egoism, fie iubirea de argint şi lăcomia, fie curvia şi adulterul, fie invidia şi răutatea, fie orice altă neputinţă), este o fiară care mugeşte în piepturile noastre, fiara cu şapte capete a iadului, care caută să ne sfârtece.
Aşadar, este nevoie de crucificare, de răstignire. Nu doar de semnul crucii, pe care-l fac mamele copilaşilor luându-le mânuţa. Crucificare sau răstignire înseamnă să loveşti la rădăcină patimile, răutăţile, defectele tale, să-ţi omori păcatul ce-l ai în tine. Şi aşa cum cel răstignit nu poate să fure sau să facă alt rău, pentru că mâinile lui sunt pironite, aşa şi cel care îşi omoară patimile devine inapt pentru păcat.
Cu alte cuvinte, cruce într-un sens mai profund, este onestitatea, iubirea de adevăr, consecvenţa, sărăcia de bunăvoie, nearătarea, anonimatul, smerenia, tăierea voii păcătoase, omorârea ego-ului şi a patimilor, ascultarea faţă de legea şi voia lui Dumnezeu, urmarea lui Hristos.
Acestea, iubiţii mei, sunt crucile pe care trebuie să le ridicăm toţi. Şi fericit cel care îşi îndeplineşte această sfântă datorie. Acesta Îl urmează pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Era odată într-un sat un om care suferea chinuri, dar nu avea răbdare. Cârtea şi spunea: De ce, Dumnezeul meu, au venit aceste încercări peste mine? De ce nenorocirea asta atât de mare? Grea cruce mi-ai pus pe umeri, eşti nedrept… Într-o noapte, a văzut în vis că l-a luat un înger, l-a dus pe o câmpie mare, şi acolo vede răsărind cruci ca spicele; cruci de diferite forme şi mărimi, de la mici la mari; cruci de lemn, de marmură, de fier, de la cele uşoare la cele grele. Îi zice îngerul:
– Alege-ţi singur una din aceste cruci.
El, după ce sa uitat la toate, a ales o cruce mică, foarte uşoară.
– Pe asta o vreau, zice.
– Ei, îi răspunde atunci îngerul, asta este crucea ta; este cea mai mică ce există.
Înţelegeţi? Există cruci mari şi grele pe care le-au ridicat Sfinţii şi Părinţii Bisericii, ca de pildă Sfântul Cosma. Crucea noastră este foarte mică, fulg şi paie în comparaţie cu crucea acelora şi mai ales în comparaţie cu crucea pe care a ridicat-o Hristos.
Să nu cârtim şi să hulim. Alţii pătimesc mult mai rele.
Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne învrednicească să împlinim ceea ce spune Hristos: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
† Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, Augustin Kandiotis, transcrisă după o înregistrare; a fost rostită în Biserica Sfântului Cosma Etolianul, Flaburu– Florina, 18.09.1977)
