Făcusem nu ştiu ce trăznaie. Mare, mare de tot. Meritam din plin o bătaie. Ştiu că m-a certat, m-a certat bine de tot şi a ieşit din cameră. Mă făcusem mică şi aşteptam cu inima cât un purice să se întoarcă. Dacă s-ar fi întors cu o curea nu m-ar fi surprins. Şi nici nu m-ar fi revoltat. De data asta chiar o făcusem lată.
Cu toate astea s-a întors cu o cănuţă plină de bomboane. Aşa cum făcea în zilele noastre bune, când se întorcea de la serviciu şi venea să mă răsfeţe în timp ce îmi făceam temele. Stăteam apoi de vorbă şi se bucura şi el ca un copil de bucuria cu care îmi savuram dulciurile.
S-a aşezat pe canapea şi m-a chemat lângă el. Tremuram ca un câine bătut şi alungat şi nu înţelegeam de ce e totuşi aşa de bun cu mine, deşi făcusem o tâmpenie atât de mare. M-a privit cu atâta duioşie şi cu atât de multă bunătate încât mi-au ţâşnit pe loc şuvoaie de lacrimi pe care nu le mai puteam nicicum stăvili.
-Să nu mai faci...
Mi-a spus blând şi necăjit şi mi-a cuprins în braţe trupşorul ce se zguduia de plâns. Nicio ceartă şi nicio bătaie nu m-ar fi putut face să îmi pară atât de rău pentru prostia făcută. Cred că niciodată în viaţă nu mi-a fost mai ruşine! Şi de puţine ori mi-am dorit mai mult să îmi ispăşesc cumva greşeala, să pot să merit atâta dragoste şi bunătate...
Am primit atunci de la tata cea mai frumoasă lecţie de creştinism.
sursa floareadinasfalt.ro
