Omul, încet, s-a uitat în sus. Sigur că această femeie era obişnuită cu cele mai fine lucruri în viaţă. Haina ei era nouă. Arăta ca şi cum niodată nu ar fi ratat vreuna dintre mesele zilei. Primul lui gând a fost că ea doreşte să râdă de el, ca mulţi alţii.
-Lasă-mă în pace, mormăi el… Spre uimirea lui, femeia continua să stea în picioare. Ea zâmbea – şi dinţii ei albi erau dispuşi în rânduri orbitoare.– Ți-e foame?, intrebă ea.
– Nu, raspunse el sarcastic. Tocmai am sosit de la masa luată cu preşedintele. Acum, pleacă!
Zâmbetul femeiii deveni şi mai deschis. Deodată, omul simţi o mână delicată sub braţ.
– Ce faci, doamnă?, întrebă omul, supărat. Am spus să mă laşi în pace.
Chiar atunci apăru un poliţist.
– E vreo problemă, doamnă?, întrebă el.
– Nici o problemă, d-le, răspunse femeia. Încerc doar să ridic acest om pe picioarele lui. Vreţi să mă ajutaţi?
Poliţistul se scărpină în cap.
– Acesta e bătrânul Jack. El tot dă târcoale pe aici, de vreo doi ani. Ce vreţi cu el?
– Vezi restaurantul de acolo?, întrebă ea. Am de gând să iau ceva de mâncare pentru el şi să-l scot din frigul ăsta, pentru un timp.
– Ai înebunit, doamnă?, s-a împotrivit omul fără adăpost. Nu vreau să merg acolo. Atunci simţi mâini puternice apucându-i celălalt braţ şi ridicându-l.
– Dă-mi drumul, d-le ofiţer. N-am făcut nimic.
– Ăsta e un lucru bun pentru tine, Jack, răspunse ofiţerul. Nu sufla o vorbă.
În cele din urmă, cu oarecare dificultate, femeia şi ofiţerul de poliţie l-au dus pe Jack în restaurant şi l-au aşezat la o masă, într-un colţ îndepărtat. Era cam la mijlocul dimineţii, aşa că majoritatea celor care veniseră la micul dejun, deja plecase şi masa de prânz nu sosise încă.
Manager-ul păşi în restaurant şi se aşeză la masa lui.
– Ce se întâmplă aici, ofiţer?, întrebă el. Ce-i cu toate astea, cu omul acesta, e vreo problemă cu el?
– Această doamnă l-a adus aici, ca să-i se dea de mâncare, răspunse poliţistul.
– Nu aici!, răspunse managerul supărat. Să ai o persoană ca aceasta aici, aduce nume rău afacerii noastre.
Bătrânul Jack zâmbi, cu un rânjet strâmb.
– Vedeţi, doamnă. Eu v-am spus. Şi-acum, daţi-mi voie să plec. Eu n-am vrut să vin aici, încă de la început. Femeia se întoarse spre mangerul restaurantului şi zâmbi.
– Sir, vă este cunoscută firma bancară “Eddy şi Asociaţii”, ceva mai jos pe stradă?
– Sgur că da, răspunse nerăbdător managerul. Ei ţin una dintre întâlnirile săptămânale aici, într-una din sălile mele de banchet.
– Şi câştigaţi o mulţime de bani, procurând mâncare pentru aceste întâlniri săptămânale?
– Şi ce are asta de-a face cu d-voastră?
– Eu, sir, sunt Penelope Eddy, preşedinte şi CEO al companiei.
– Oh.
Femeia a zâmbit din nou.
– Cred că asta schimbă lucrurile.
Ea s-a uitat la poliţist care aproape că se sufoca.
– Vreţi să vă alăturaţi nouă, la o cafea şi un prânz, d-le ofiţer?
– Nu, mulţumesc, d-nă, răspunse ofiţerul. Sunt de serviciu.
– Atunci poate ar merge doar o ceaşcă de cafea?
– Da, d-nă. Asta ar merge foarte bine.
Managerul restaurantului s-a răsucit pe călcâie,
– Am să vă aduc cafeaua chiar acum, d-le ofiţer.
Ofiţerul l-a privit cum se îndepărta.
– Sigur l-aţi pus la punct, spuse el.
– Nu asta a fost intenţia mea. Crezi sau nu, am un motiv pentru toate acestea.
Ea s-a aşezat la masa de vis-a-vis a oaspetelui ei uimit şi s-a uitat fix la el, intenţionat.
– Jack, îţi aminteşti de mine?
Bătrânul Jack îi căută faţa, cu ochii lui bătrâni, plini de urdori.
– Cred că da – adică vreau să spun, îmi păreţi cunoscută.
– Sunt poate un pic mai bătrână, spuse ea. Poate chiar m-am împlinit faţă de zilele tinereţii mele, când lucrai aici şi eu am intrat chiar pe uşa aceea, îngheţată şi flamândă.
– Doamnă?, spuse ofiţerul încurcat. El nu putea crede că o femeie aşa magnific avansată putea vreodată să fi făcut foame.
– Tocmai am terminat colegiul, începu femeia. Venisem în oraş să caut un job, dar n-am găsit nimic. În cele din urmă, am ajuns la ultimii mei cenţi şi tocmai fusesem aruncată din apartament. Am umblat pe străzi, zile întregi. Era februarie, mi-era frig şi aproape că muream de foame. Am văzut acest loc şi am intrat, încercându-mi norocul să găsesc ceva de mâncare. Jack a început să zâmbească.
– Acum imi amintesc, spuse el. Eram în spatele tejghelei. Aţi venit şi m-aţi întrebat dacă aţi putea lucra ceva, ca să puteţi mânca. Am spus că asta era contrar politicii companiei.
– Ştiu, continuă femeia. Atunci mi-ai făcut cel mai mare sandwich cu friptură de vită pe care eu l-am văzut vreodată, mi-ai dat o ceaşcă de cafea şi mi-ai spus să merg lao masă din colţ şi să-l savurez acolo. Mi-a fost teamă ca vei avea probleme… Apoi, când m-am uitat şi am văzut că ai pus banii pentru mâncarea mea, în casa de bani, am ştiut că nu vor fi probleme.
– Deci aţi început propria afacere?, întrebă bătrânul Jack.
– Am gasit un job chiar în dupămasa aceea. Am progresat în munca. În cele din urmă, am început propria mea afacere şi, cu ajutorul Domnului, am prosperat. Ş-a deschis poşeta şi a scos un business card..
– Când termini aici, vreau să mergi la Mr. Lyons… El este directorul personalului companiei mele. Voi vorbi cu el şi desigur va găsi ceva să faci pe la birou. Ea zâmbi. Cred că va putea chiar să găsească nişte fonduri ca să-ţi dea un mic avans ca să-ţi poţi cumpăra nişte haine şi să găseşti un loc unde să stai, până te pui pe picioare… Dacă ai nevoie vreodată de ceva, uşa mea este întotdeauna deschisă pentru tine. Erau lacrimi în ochii bătrânului.
– Cum aş putea să vă mulţumesc?”, spuse el.
– Nu-mi mulţumi mie, răspunse femeia. A lui Dumnezeu este lauda. Mulţumeşte-I lui Iisus…… El M-a îndrumat spre tine. În afara restaurantului, ofiţerul şi femeia s-au oprit la intrare, înainte să meargă fiecare pe drumurile lor separate.
– Mulţumesc pentru tot ajutorul, d-le ofiţer, spuse ea.
– Dimpotrivă, Ms. Eddy, răspunse el. Eu vă mulţumesc. Am văzut astăzi un miracol, ceva ce n-am să uit niciodată. Şi vă mulţumesc pentru cafea.
sursa sfnectariecoslada.ro
