Unei bătrâne din localitatea Mâneciu, Prahova, i-a murit cumnata; ea, însă mereu dădea Litrughii și parastase (sărindare) la biserici și mănăstiri pentru sufletul ei.
Într-o noapte, tocmai pe când se pregătea să dea la biserică un nou pomelnic pentru cea răposată, visează că intră în biserică să asculte Sfânta Liturghie și să dea pomelnicul pentru morți. Iar în ușa diaconească a Sfântului Altar, vede pe cumnata ei că îi face semn cu mâna și-i zice:
– Vino, să-ți spun ceva! Toate scrisorile pe care mi le-ai trimis, le-am primit și îți mulțumesc, că mult m-ai ajutat!
Apoi, deșteptându-se bătrâna din somn, și-a dat seama cât de necesare sunt rugăciunile pentru cei morți.
O altă mărturisire asemenea
Un creștin din București, evlavios, ne mărturisește următorul fapt: „Am avut doi prieteni buni, unul profesor și celălalt funcționar la ambasadă. Într-un an au murit amândoi, unul în accident de avion, și celălalt, răpus de boală. M-am gândit deci, cum aș putea ajuta mai bine pe prietenii mei, plecați dintre noi.
Și am plătit pentru amândoi 40 de sărindare (parastase) la biserică. Cine știe, dacă i-o mai fi pomenit cineva. Măcar cu atât să-i ajut și eu.
După ce s-au împlinit cele 40 de slujbe, i-am visat în aceeași noapte pe amândoi. Cum m-au văzut, m-au salutat, fluturând cu recunoștință din mână, apoi fiecare m-a sărutat și așa s-au dus”.
Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Istorioare duhovnicești, Sfânta Mănăstire Sihăstria, 2002, p. 100-101
Cu ani înainte, un preot tânăr mi-a povestit următoarele lucruri cutremurătoare: „Mama mea care n-a vrut ca fiul ei să devină preot, în al treilea an de la hirotonia mea a decedat.
La moartea ei, eu, fiul, ca preot n-am dat mare importanţă, am făcut cele trebuincioase şi nimic mai mult. într-o după-amiază spre înserare treceam prin faţa cimitirului. M-am gândit să merg şi să-i aprind candela. Am aprins-o şi m-am aşezat pe o piatră, căci nu aveam cu mine epitrahilul ca să-i fac o ectenie.
La puţin timp m-am zăpăcit şi brusc, am crezut că au început să se deschidă mormintele, trupurile oamenilor morţi să se ridice şi să strige: “Ajutor! Ajutor! … preoţi ai Celui Prea înalt, creştini ortodocşi, ajutooor! … Liturghii, rugăciuni, parastase … creştini, ajutor!” Înspăimântat, la puţin timp o văd şi pe mama care-mi striga: “Fiule, ajutor, acum că eşti preot, ajută-i pe toţi!” Şi a căzut asupra mea sfâşiată de strigăte de deznădejde, cerând ajutor pentru sufletul ei.
Inspăimântat, mi-am revenit. Se întunecase de-a binelea. Am plecat fugind, mi s-a rupt şi rasa şi de groază n-am dormit toată noaptea. A doua zi dimineaţă i-am zis preotesei. De trei ani fac Liturghie, chiar şi în posturi pentru mama, pentru toţi cei morţi din cimitir şi pentru pomelnicele tuturor celor adormiţi pe care le primesc. Am făcut continuu, mii şi sute de Liturghii fără întrerupere, parastase cu colivă, cu rugăciuni de dezlegare şi cu tot ce trebuia, în fiecare zi. De multe ori nopţile, vedeam sufletele spunându-mi “mulţumesc”, pe unele că s-au adăpat, pe altele că s-au răcorit, că s-au săturat şi că s-au încălzit. Altele îmi erau recunoscătoare pentru că au văzut puţină lumină, iar altele ţineau prescuri în mâini.”
Extras din Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeiestii Liturghii, Editura Bizantina 2005
