Părinte, vă rog să ne vorbiți despre avort. Cum au același păcat și medicul ginecolog, și femeia care face avort?
Bărbatul femeii nu, el e sfânt, părinte! Să știți că avortul este păcat social în România și am să vă explic de ce. Pentru că nu reușim până astăzi să conștientizăm că murim înainte de a ne naște, că, în sine, toată nenorocirea asta care ne cuprinde acum și în care ne simțim oarecum părtași e pornită din această dramă pe care, până la urmă, nu ne-am asumat-o corect ca popor. Mă gândesc la următorul aspect. Noi le certăm foarte tare pe femei că fac avort - și bine facem! – dar n-am creat niște cursuri despre cum să fii mămică. Fetelor, să mă iertați, dar la care curs din liceu sau din școala general sau din facultate ați fost învățate cum se spală la poponeață un copil, să nu-l opărești? Unde, la ce curs de medicină, par example, ați fost învățați cum să-l împachetați un copil, cum să-l înfășurați, să-l înfășați? La ce curs vi s-a spus care este, până la urmă, modalitatea prin care trebuie să vă păstrați curate atunci când alăptați? Nicăieri. Toată lumea tace. Noi avem femei care avortează pentru că nu am născut generații de femei conștiente de maternitatea lor.
Ce mă impresionează pe mine, în schimb - și efortul acesta. Biserica ar trebui să-l contabilizeze undeva – este efortul oamenilor care nu pot avea copii și care fac sacrificii financiare și fizice inepuizabile pentru a avea. Pe aceștia de ce nu îi contabilizăm? Că, pe de o parte, sigur că e demisia aceasta avortivă, dar, pe de altă parte, este și eroismul acesta al asumării copilului cu orice preț - uneori, cu prețul vieții. Noi vorbim despre umilințele pe care le suportăm pe la cursuri, că ne vorbește urât vreun profesor sau nu ne vorbește, umilințele de pe stradă, că ne înjură un șofer tâmpit, dar cine poate spune ce umilință suferă o femeie când avortează? Dar ce umilință suferă o femeie care încearcă să aibă copii și nu-i poate face? Până când nu vom sta să acultăm acest discurs al femeilor, vom fi fii ploii! Este mai mult decât dezonorant pentru noi să ne lipim avorturile pe toți pereții mărturiilor noastre, fără a face nimic să refundamentăm familia în coeziune totală cu ceea ce este ea.
Știți că noi ne lăudăm acum că statul roman plătește… Știți că așa zice acolo, așa zice tanti aia sau nenea ăla: Societatea română ocrotește familia și copilul… Aiurea! Eu vă întreb: unde ați văzut, în ce parohie ați văzut ca, atunci când tinerii intră în căsătorie sau vin cu copilul la botez, părintele să le pună în plic două milioane și să spună: Uite, asta e darul Bisericii pentru tine, să aveți cu ce vă crește copiii luna viitoare?! Sau în câte situații ați văzut că avem soluții fizice, practice la toată dezmățeala din jur? Că noi înjurăm discotecile, dar ce alternativă am putut crea pentru ele? Sigur că e greu să ții pasul și eu mai râd și mai glumesc pe tema asta, pentru că nu poți să faci o pastorație karaoke: la tot ce apare pe ecranul prostiei lor tu să încerci să răspunzi ca Biserică, dar nici nu putem să facem abstracție de faptul că noi foarte rar reușim să dăm un răspuns coherent la provocările de genul acesta. Prin urmare, sigur că este vorba de un păcat teribil. Și orice păcat teribil nu poate fi vindecat decât cu multă muncă.
Preot Constantin Necula, Craștinism de Vacanță, Ediția a II-a, Editura Agnos, Sibiu – 2015, Pag.115-117
