O femeie avea un sot care căzuse în patima betiei. Îi era din ce în ce mai greu să îl rabde, dar îl răbda. Chiar dacă uneori simtea că nu mai are nici un pic de dragoste pentru el, ea avea grijă de el pe cât putea.
Odată, într-o toamnă, când începuseră ploile, ea i-a cumpărat o pelerină nouă. Dar, după câteva seri, el a venit acasă fără pelerină. O dăduse pe două sticle de votcă. Cum a intrat în casă, a început să înjure.
Pe femeie au năpădit-o lacrimile. Se ruga plângând:
– Doamne, ajută-mă, că nu mai pot! Până când o să îl mai rabd? Până când o să mai suport înjurăturile lui? Oare mai are rost să stau lângă el? Ajută-mă, Doamne, că nu mai pot!
Noaptea, femeia L-a visat pe Hristos, Care se înfăsurase în pelerina pe care betivul o vânduse. Hristos i-a spus:
– Nu plânge, femeie, că orice faci spre binele sotului tău, pentru Mine faci. Nu voi trece cu vederea nici cea mai mică jertfă a ta!
Trezindu-se din somn, femeia s-a dus la părintele ei duhovnic, să îl întrebe dacă visul ei fusese de la Dumnezeu, de la fire sau de la diavol.
– De la Dumnezeu a fost, soro. Hristos vrea să îti dea putere să duci această cruce grea. Să nu micsorezi eforturile pe care le faci pentru a-l ajuta pe sotul tău să revină pe drumul cel bun. Si, chiar dacă el se poartă urât cu tine, tu poartă-te frumos cu el.
Oricum ar fi, e bărbatul tău. Si să nu te mândresti că ai avut acest semn dumnezeiesc. Că prin mândrie Îl pierzi pe Hristos, si pierzi mântuirea. Si ce folos că L-ai văzut în vis, dacă nu Îl vei vedea pe lumea cealaltă, unde Îl văd toti credinciosii care se desfătează de bucuriile ceresti?
Un iubitor de Hristos, mergând pentru o trebuintă, a întâlnit pe cale un sărac gol si, făcându-i-se milă de dânsul, i-a dăruit lui haina sa. Iar săracul, ducându-se, a vândut-o. Iar acela, înstiintându-se de ceea ce făcuse săracul, s-a întristat. În noaptea următoare, Hristos a stat înaintea lui, în vis, purtând acea haină si arătând-o a zis: „Nu te scârbi, că iată, port ceea ce Mi-ai dat!”.
