„Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea”. (Ioan 15,10)
Locul unde se plânge mult este pământul nostru. Plâng nou-născuții, care abia au apărut pe pământ; plâng cei tineri și cei bătrâni de boli, de suferințele sufletești, de păcatele proprii și de cele străine; în lacrimi se nasc, în lacrimi își petrec viața și în lacrimi mor. Mergeți la cimitir și priviți câte morminte sunt acolo și fiecare e scăldat în lacrimi, și nu se știe în cât timp se vor usca aceste lacrimi.
De unde vine acest plâns? Care i-a fost începutul? El începu odată cu izgonirea din rai a strămoșilor noștri: a plâns Adam, acum plângem noi, moștenitorii păcatului lui, venetici și călători pe acest pământ.
Locul unde se plânge întotdeauna în Biblie se numește iad. Domnul spune că acolo este vaiet, plânset și scrășnire a dinților. Închipuiți-vă temnița subpământeană, prăpastia fără fund- locul trist al plânsului și groaznica fierbințeală a focului nestins și priviți la cel închis acolo, la păcătosul care arde în acele flăcări!
Iar în rai nu se plânge niciodată. Acolo e har, doar bucurie, nu sunt nici boli, nici lacrimi, nici vaiete, ci viață veșnică.
Pe pământ trăim între rai, unde-i bucuria veșnică a sfinților, și iad, unde-s chinurile veșnice ale păcătoșilor. Pământul pentru noi e doar o stație, un hotel, din care iată-iată vom ieși. Când ne va chema Domnul la răspuns? În care ceas? Nimeni nu știe. Dar El a zis: „În ce vă voi afla, în aceea vă voi judeca”.
Totul depinde de noi. Dumnezeu ne-a dat voință liberă și noi putem s-o orientăm spre bine sau spre rău, să adunăm bagaje bune sau rele. Doar atât raiul, cât și iadul încep aici, pe pământ, în inima noastră.
Sursa: Serghei Lavrov, Cu noi este Dumnezeu, Editura Angelus, Chișinău 2012, p. 60-61
