Mai întâi de toate plânsul este un lucru foarte mare, pe care nu este bine să-l cerem de la Dumnezeu. Trebuie să te mulţumeşti cu daruri mici, căci dacă te mulţumeşti cu daruri mici, nu sunt mici, că de ele ştie Marele Dumnezeu. Şi cu mulţumire că ai un dar mic, te smereşti cum îi place lui Dumnezeu, ca să nu te compare cu alţii. Iar lacrimile vin fără să le chemăm noi.
Nimeni nu poate să spună care este procesul venirii lacrimilor. Odată te năpădesc! Dar sunt şi lacrimi nevăzute. Nu trebuie numaidecât să plângi ca să te vadă lumea. Pocăinţa adâncă, acestea sunt lacrimile nevăzute! Îţi pare rău şi îţi vin şi lacrimile! Pentru că plânsul este un proces invizibil şi scapă explicaţiilor. La toată lumea vine lacrima. Este o stare de evlavie adâncă. Un moment aşa: “Uite, am fost un aşa mare păcătos! Cum de mă mai rabdă Dumnezeu?” Şi plânsul acesta spală mult cu adevărat. Dar, repet, sunt şi lacrimi nevăzute.
Din Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Arsenie (Papacioc), vol. II, Ed. Episcopiei Romanului, 1997, p. 68
