Unul dintre cele mai triste semne ale vremurilor noastre este că pe mulți nu-i mai doare ceea ce se întâmplă în jur.
Vedem în preajma noastră oameni cărora le merge bine și care, câtă vreme în casa lor este ordine și liniște, nu se mai lasă tulburați de durerile celorlalți.
Unii își justifică această nepăsare printr-o logică rece: fiecare își are locul lui, fiecare muncește după cât a învățat și primește după cât merită.
În înțelepciunea populară există o expresie, poate mai puțin elegantă, dar foarte exactă pentru acest tip de atitudine: „mănâncă sub el”, adică trăiește în propriul confort și nu-l mai doare nimic din jur.
Or, tocmai această răceală față de durerile și nevoile aproapelui este începutul uneia dintre cele mai grele boli ale sufletului: împietrirea.
Nu lipsa banilor, nu lipsa timpului, nu lipsa puterii de a face lucruri mari ne sărăcește cel mai mult, ci lipsa unei inimi care să tresară la necazul celuilalt.
Cât de mult poate însemna, uneori, un simplu „Doamne, ajută!”, un cuvânt de încurajare, o apreciere sinceră, o mână întinsă, o mică implicare într-o nevoie care nu este neapărat a ta.
O sensibilitate, oricât de mică, nu te mai lasă să te simți cu adevărat confortabil și împăcat atunci când la tine este bine, iar în jur vezi neregulă, lipsuri și suferință.
Îmi povestea cineva că nu a mai putut merge cu aceeași liniște la odihnă într-o țară îndepărtată, unde își rezervase un hotel de lux, după ce dincolo de zidurile acestuia a văzut oameni trăind la limita existenței, în colibe și în condiții greu de imaginat.
Atâta timp cât ne mai doare ceea ce se întâmplă în jur, atâta timp cât nu rămânem indiferenți la boala, necazul și lipsurile aproapelui, înseamnă că sufletul nostru este încă viu.
Pr. Octavian Moșin
