Dumnezeu ne așază, zi de zi, unii lângă alții: la o cină în familie, la o discuție cu prietenii, la o masă de sărbătoare cu rudele sau la una de dezbateri cu colegii. Vorbim, ne vedem, ne auzim.
Și totuși, trebuie să recunoaștem: de multe ori nu suntem cu adevărat acolo.
Ascultăm, dar ne gândim la altceva. Răspundem, dar în grabă. Trecem pe lângă oameni fără să-i vedem cu adevărat.
Și apoi, când auzim știri care ne cutremură, ne întrebăm unde au fost cei apropiați. Dar poate că ar trebui, mai întâi, să ne uităm în jurul nostru și să vedem dacă nu cumva cineva strigă, în tăcere, așteptând ajutor.
Sunt și momente în care viața ne oprește mai puternic și ne arată, fără ocolișuri, cât de fragili suntem și cât de mult avem nevoie unii de alții. Atunci înțelegem altfel prezența, altfel tăcerea, altfel un cuvânt spus la vreme.
Iar pentru celălalt, uneori, nu este nevoie de mult: de puțină atenție, de un cuvânt spus cu grijă, de o clipă în care să simtă că este văzut și ascultat.
În această vreme a postului, poate că și aceasta este o lucrare: să învățăm să fim prezenți.
Să nu fim doar lângă oameni, ci cu ei.
Pentru că, uneori, o inimă atentă face mai mult decât multe cuvinte.
Pr. Octavian Moșin
