Sfânta Scriptură spune: „Femeile înțelepte zidesc casă, iar cele nebune o dărâmă cu mâna lor” (Pilde 14, 1). Poporul nostru spune din experiență: „Femeia ține casa”. De ce? Ce are special femeia, și bărbatul nu?
Dumnezeu a dăruit-o cu astfel de „arme” (iubire și gingășie), pe care atunci când le folosește, îl robește, îl înmoaie pe bărbatul ei, oricât de barbar ar fi. Un psiholog spune că mișcările femeii, modul de a vorbi, comportamentul, iubirea, dragostea, gingășia ei au o subțirime, ceva distinctiv care îl vrăjește, îl răpune pe bărbat. Aceste însușiri îl fac pe bărbat să nu se dezlipească de lângă ea. Și deja casa este zidită pe o temelie adâncă și nezdruncinată.
(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Căsătoria, Editura Tabor, Bucureşti, 2010, p. 58)
***
Femeia are darul să-i unească pe toţi ai casei şi să alunge neînţelegerile dintre soţ şi copii. Spun asta întrucât se întâmplă ca în unele familii bărbatul, fire mai pragmatică, mai ancorată în treburile zilnice, să fie mai distant faţă de copii, să-i certe mai uşor, să le impună anumite reguli ori să-i pedepsească mai aspru când aceştia greşesc. În astfel de situaţii delicate, pe care copilul le resimte ca pe un adevărat cataclism produs în sânul familiei – plânge, se închide în camera lui, refuză să vină la masă etc. intervine femeia. În calitatea ei dublă – de mamă şi de soţie iubitoare – încearcă să stea de vorbă atât cu copilaşul, cât şi cu soţul ei. Îi arată fiecăruia cu mult tact partea lui de vină, le vorbeşte despre moralitate şi, alergând când la unul, când la celălalt, reuşeşte de cele mai multe ori să readucă atât zâmbetul pe chipul înlăcrimat al copilului, cât şi blândeţea în inima bărbatului. Imaginea celor trei îmbrăţişaţi sau în jurul mesei de seară dovedeşte că dragostea şi calmul femeii au învins.
Blândeţea este atributul femeii care o ajută să depăşească astfel de situaţii. După cum spune Sfântul Apostol Petru, cea mai mare podoabă a omului, mai cu seamă a femeii, este „duhul blând şi liniştit” (Petru 3, 4). Legătura dintre membrii unei familii – mamă, tată şi copil/copii – ar trebui să fie una indestructibilă; nimic din ce este omenesc să nu tulbure liniştea căminului! Asemenea Preasfintei Treimi, mama, tata și copilul/copiii trebuie să trăiască în iubire nemărginită şi să conştientizeze că fiecare dintre ei are un rol semnificativ în micul univers numit familie.
Nu sunt deloc puţine acele doamne care se plâng că soţii lor îi resping pe copii, îi ceartă fără să-i povăţuiască, îi pedepsesc pentru cea mai mică greşeală. Aceste femei trăiesc adevărate drame, căci nu ştiu cum să (re)înnoade legătura dintre copii şi taţii lor. Am încercat să le ajut cu sfaturi părinteşti, le-am spus că la ele se află cheia. Important este să se păstreze în harul Duhului Sfânt, să fie calme şi să reverse atât asupra copilului care a greşit, cât şi a soţului toată dragostea lor. Altfel spus, să nu judece cu asprime, minimalizând aspectele ce îi despart şi maximalizând ceea ce îi apropie! Nu rezolvi nimic, dragă soră întru Domnul, dacă în astfel de momente delicate ridici tonul la soţul tău, îi reproşezi că s-a purtat brutal cu cel mic sau, dimpotrivă, îţi verşi şi tu furia asupra copilului. Numai căldura din inimă şi blândeţea din glas vor urni munţii din loc, iar cei doi se vor împăca şi vor înţelege câtă durere aduce disputa în sânul familiei. În unele cazuri sfaturile mele au dat roade, fiindcă de la o vreme femeile respective erau mult mai liniştite, simţind că ele pot fi un adevărat liant în familiile lor.
(Părintele Vasile Ioana, Cartea familiei, Editura Bookzone, București, 2021, pp. 167-168)
