Puțini dintre noi se mai preocupă de cercetarea trecutului neamului nostru, săpând pentru a găsi modele de urmat. Modele de demnitate, verticalitate, cuviință, înțelepciune, și, cel mai important, de credință adevărată. Temnițele comuniste din România au dat neamului sute, dacă nu mii de martiri, viețile carora, din păcate, nu se studiază în școli, în universtăți, nu se prezintă la televizor. Viețile lor, care ne fac să ne minunăm, să găsim răspunsuri la multe dintre dilemele vremurilor noastre, să găsim MODELE. Cu adevărat vrednice de urmat. Pentru noi toți, și în special pentru tineri.
Săptămâna Patimilor și Noaptea Învierii în închisoarea Jilava, anul 1950
„Tensiunea nervoasă creştea în cameră, ca în toată închisoarea. Zilnic, în special noaptea, percheziţii inopinante, bătăi cu pumnii sub fălci, schingiuiri sau călcări în picioare, pentru o talpă de bocanc scrisă sau că nu ai stat drepţi în faţa miliţianului. Programul de timorare era bine gândit pentru prăbuşirea morală şi lichidarea fizică a cât mai mulţi dintre noi. Prin morse aflasem că şi cei duşi la tribunale pentru a fi judecaţi, pentru recursuri, cercetări, anchete, erau maltrataţi şi chiar că unii deţinuţi au murit sub lovituri. (…)
Aflasem că la camera zero se afla un grup de condamnaţi la moarte; daca executării sentinţei nefiind fixată, erau ţinuţi în condiţii jalnice, în intenţia de a-i lăsa să moară. Apoi că în secţia femeilor o tânără scoasă la anchetă fusese violată de ofiţerul anchetator – care o ameninţase că o va ucide dacă-l va divulga.(…)
Încercam în atmosfera de teroare să aducem o rază de lumină spirituală, ajutând pe fiecare cu vorba sau fapta şi cu puterea rugăciunii, atât cât era posibil, dând exemplu de linişte şi încredere. Primeam cu resemnare creştină greutăţile şi mizeriile impuse de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. În Săptămâna Mare ne-am impus un program de tăcere, meditaţie şi rugăciune, după ce în Duminica Floriilor am încercat să prezentăm pe înţelesul tuturor, semnificaţia Intrării Domnului Iisus în Ierusalim şi datoria fiecăruia de a se pregăti pentru a-L primi în Ierusalimul sufletului său. Noaptea şi ziua ştafeta rugăciunii continua fără întrerupere, candela vie ardea permanent. Tăcerea, însoţită de rugăciunea permanentă care nu mai era un secret pentru ceilalţi, a creat pentru cei din cameră o stare de adevărată linişte (…)
În Vinerea Mare am cântat versetele pe care ni le-am amintit din fiecare stare aProhodului şi imnurile Sfinte Dumnezeule şi Mergi la cer. Apoi liniştea s-a aşternut până în noaptea Învierii.
La miezul nopţii ne-am sculat. Eram pregătiţi să primim în sufletele noastre pe Mântuitorul lisus Hristos, înviat. Cel ce prin Întrupare devenise om, iar prin Înviere îndumnezeise pe om. O parte din copii, cărora le destăinuisem că am Sfânta împărtăşanie, au primit câte o firimitură, cuminecându-se. Cei mai mulţi, nu s-au socotit vrednici de primirea ei.
O, dacă am fi totdeauna aşa de riguroşi cu noi înşine!
În linişte ne pregăteam ţinuta pentru a începe, cu evlavie şi teamă, dar şi cu îndrăzneală, cântarea imnului Hristos a înviat! De pe coridor, dinspre intrare, se auzeau zgomote înfundate, lovituri, icneli şi vaiete, care creşteau în intensitate, apropiindu-se însoţite de zăngănitul zăvoarelor. Era obiceiul în acei ani ca marile sărbători creştineşti sau comuniste să fie marcate cu evenimente deosebite, care să rămână în conştiinţa celor întemniţaţi. Bătăile, schingiurile, lanţurile, neagra şi chiar uciderile, erau gândite astfel ca să dea strălucire diavolească acestor momente omagiale.
Am început să cântăm Hristos a înviat! din ce în ce mai tare, simţind nevoia să apărăm vieţile noastre cu strigătul învierii. Câtva timp am crezut că mi s-a părut că am auzit bătăi şi strigăte de durere. Apoi m-am convins că pe măsură ce noi cântam, ele scădeau în intensitate şi se depărtau ca şi cum un vânt potrivnic făcea ca flăcările mistuitoare ale unui incendiu, să se abată de la un obiectiv periclitat. Mai târziu am înţeles că Dumnezeu, printr-o hotărâre trimisă de sus, oprise martiriul care trebuia să aibă loc în noaptea învierii Lui. Am rămas liniştiţi la locurile noastre până dimineaţa. Toţi ceilalţi din cameră se uitau la noi cu ochi întrebători.
Sfântul Apostol Pavel şi Sila cântau psalmi şi se rugau în închisoare, iar toţi cei închişi îi ascultau. Dumnezeu actualizează minunile Lui, pentru fiecare generaţie de credincioşi care suferă pentru Adevăr.
Dimineaţa am făcut cu toţii rugăciunea de mulţumire lui Dumnezeu, pentru că ne-a scăpat de furia vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi şi am cântat Hristos a înviat! Prin geamul ferestrei cu văruiala decojită într-un colţ, se vedeau peste oblon, pe malul şanţului de apărare, câţiva corcoduşi, măceşi şi porumbari, care înmuguriseră şi înfloriseră mai devreme. Câteva floricele ca nişte scântei de lumină râdeau în soare. Adăpostul şi căldura din şanţ le favorizaseră intrarea în vegetaţie. Sufletul meu, văzând în aceasta mâna lui Dumnezeu, Care pe toate le învie din moarte o dată cu Sine, s-a umplut de lumină şi mi-am citit într-însul acest poem. L-am socotit dăruit de Duhul Proniei Cereşti pentru cinstea Învierii şi l-am şi recitat cu emoţie.
Din Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, București, 2002, pag. 242-244
