Paştele Crucii
Intrăm, cu ziua de luni, în Săptămâna Patimilor. Sunt ultimele 7 zile care ne despart de Paşte, zile marcate de Cina cea de Taină, trădarea lui Iuda, vindere, judecare nedreptă, umilire, răstignire, moarte, punere în mormânt… Părinţii noştri o numeau şi Paştele Crucii, adică timpul care trece sub semnul Crucii care se va înălţa pe culmea Golgotei. O culme lungă astăzi, parcă de la un capăt la celălalt al lumii pe care o locuim.
Ţie, fratelui meu, îţi scriu în fiecare seară ca să înţelegi ziua ce vine. Nu, nu este o săptămână ca toate celelalte, nici simplă şi nici de petrecut în indiferenţă. În fiecare seară vei auzi clopotul bisericii, poate chiar de peste drum, chemând la Denie, slujba serii care cuprinde în ea. ..dimineaţa zilei care vine. Da, slujba grăbeşte timpul, seara vorbim de ziua următoare, să trecem mai grabnic peste zilele acestea de tensiune şi tristeţe din care ni se naşte bucuria, ieşirea din moarte. Învierea.
Lunea patimilor
Ziua I-a.
A fost seară şi acum dimineaţă. Ieri ne-am bucurat cu întregul Ierusalim de venirea, dinspre Betania, a Mântuitorului Hristos. Îl înviase din morţi pe prietenul său Lazăr. Mai întâi pare distant, parcă neputincios. Nu e prima dată, căci nu a venit în lume ca să ne impună puterea Sa, ci ca să ne facă să o descoperim. Singuri, cu riscul sporirii necredinţei noastre. Surorile lui Lazăr, Marta şi Maria, par deja împăcate cu moartea fratelui lor. Stânjenite oarecum că Iisus nu venise la îngroparea celui ce-i fusese prieten. Nu văzuseră plânsul Mântuitorului. Nici hotărârea din glasul Său nu au auzit-o atunci când le-a spus Ucenicilor Săi: Să mergem! Adică, nu mai e timp de vorbe, să mergem să-l înviem pe Lazăr. O face împotriva tuturor legilor firii. Mai întâi cu fiica lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. Un fel de frondă cu omul ce-l slujea. Apoi cu fiul văduvei din Nain, în unitate cu văduvia socială a propriei Mame. Acum cu Lazăr, în care vede prietenia.
Hristos nu e străin niciunuia dintre cei pe care-i învie. Se vede în ei. Ne vede în ei. Şi-i învie. La o clipă de moarte, la o zi şi la trei. Arătând că pentru El nu mai există timp, ci doar veşnicie. Şi învierea lor o propune ca exerciţiu pentru propria Sa Înviere. De aceea Ierusalimul îi ieşise înainte. Dornic de spectacol, asemeni oricărei capitale, dar şi cuprins de fervoarea împlinirii aşteptării lui Mesia.
Dintre toţi cetăţenii Ierusalimului, copiii par cei mai aprinşi. Vor fi auzit întreaga noapte povestea învierii din Betania, poate şi-l aminteau din alte momente ale vieţii Sale. El Însuşi copilărise alergând pe lângă Vitezda, scăldătoarea vindecării, dar şi a copilăriei Sale, nu departe de acolo aflându-se până astăzi casa drepţilor Ioachim şi Ana, bunicii Săi pământeşti. Era un puşti cu vacanţe de vară în Ierusalim şi copiii prietenilor Săi îi cântau intrarea în cetate. Smerit, cuminte ca niciun alt Dumnezeu. Ştiind ce urmează? Cuprins de ceea ce va urma. Ieri se auzeau pe străzile Ierusalimului strigătele: Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! Şi un val de emoţie ridica ramuri de finic în aerul încălzit de nevoia de a se împlini aşteptarea. Dumnezeu pe stradă. Nu-i un lucru prea obişnuit. Doar prin Hristos va deveni obişnuinţă.
Azi e altfel. Hristos Domnul odihneşte peste noapte în Betania şi reîntors în drumul Ierusalimului întâlneşte un smochin. Domnul, flămând, întinde mâna să ia o roadă să-şi astâmpere foamea. Smochinul răspunde doar cu frunze. Şi primeşte porunca uscării. Şi se usucă pe loc. Pare, nu este aşa, gest de grabă. Un Dumnezeu flămând cere creaţiei sale rod. Ea nu răspunde. Pare un eveniment minor, mai ales că întreaga zi stă mai apoi sub semnul citirii din Scripturi a prorociilor Mântuitorului legate de sfârşit. Ni le aşează Biserica la îndemână, canonul citirii Scripturii e vechi de secole, tocmai ca să nu ajungem smochini neroditori. Să înţelegem că rostul rodirii noastre este toată viaţa noastră. Că nu avem un timp al nerodirii, ca oameni. Este ultima strigare la rod pe care Hristos mai apucă să o facă. El ne ţine partea şi ne vrea în Rai. Iadul nu e pentru oameni. N-are rost să ne încăpăţânăm să intrăm în el. Nu din întâmplare Biserica pomeneşte astăzi şi pe Iosif cel vândut de fraţii săi odinioară. Istoria lui se repetă în istoria Pătimirii Domnului. Doar că acum finalul nu este dobândirea puterii într-o împărăţie pământească, Egiptul, ci dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Fiecăruia din noi Tatăl Ceresc e dispus să ne-o împartă, ştiind că nu sărăceşte, ci, cu fiecare om ce primeşte o parte din moştenire, Împărăţia se lărgeşte. Chemarea zilei, prin cuvintele Evangheliei şi ale Bisericii, este limpede: faceţi roade vrednice de Împărăţie. Patima Mea ajută despătimirii voastre. Sus inima!
sursa gandul.info
