Când poți să fugi de omul care se silește să-ți vatăme trupul sau sufletul tău, dar nu vrei să fugi, ci stai dârz și nemișcat împotrivă-i, atunci te faci sminteală omului aceluia. Când însă nu tu ești pricină de sminteală, atunci urmează-ți scopul și lucrul tău bun, deși alții se vor sminti. Se sminteau necredincioșii, când sfinții apostoli propovăduiau Evanghelia. Se cuvenea, oare, să tacă apostolii sau să se ascundă și să fugă în pustie? Nu!
De altfel propovăduirea Evangheliei n-a adus sminteală și nici nu aduce la toți cei ce o ascultă. Nenumărate mii de oameni au primit-o cu bucurie și cu dragoste, au crezut, s-au botezat și s-au mântuit. De aceea, s-ar fi făcut mare nedreptate dacă, pentru răutatea celor ce n-o primeau, ar fi încetat propovăduirea Evangheliei, lipsind de mântuire pe oamenii de bună credință. Câți se sminteau și nu primeau învățătura Evangheliei, aceia nu erau vrednici nici de credință și nici de mântuire.
Când ucenicii lui Iisus ziceau către El că fariseii s-au smintit auzind învățătura Lui, atunci le-a răspuns, zicând:
„Lăsați-i pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor.”
Lasă-i pe ei și să nu fii îngrijorat de sminteala lor, căci ei sunt povățuitori orbi. Smintească-se omul plin de păcate, văzându-te pe tine că păzești poruncile lui Dumnezeu. Lasă-l pe el și nu avea nici o mâhnire pentru sminteala lui. Smintească-se fățarnicii și mincinoșii văzându-te pe tine că păzești legile lui Dumnezeu. Lasă-i pe ei și nu fi îngrijorat și mâhnit pentru sminteala lor, căci sunt călăuze oarbe, celor orbi.
Patriarhul Justinian, Cazanii la toate Duminicile și Tâlcuirea Evangheliilor, 1973
