Sănătate și vindecare în imperiul bizantin

648

FUNDAL

În prezent  se vorbeşte mult despre relația dintre medicină, religie și/sau spiritualitate. Au fost scrise numreoase cărți și lucrări, sunt disponibile cursuri în instituţiile de învăţămînt medical care îi învaţă pe studenţi şi medicii practicieni cum să abordeze religia şi spiritualitatea în munca lor cu pacienţii. O nouă cercetare a evidenţiat interrelația dintre corp și minte. The Heritage Foundation a sponsorizat un simpozion intitulat "Este bună rugăciunea pentru sănătatea ta?"

    Unul dintre iniţiatorii ideii a fost Harold Keonig care a făcut cercetări proprii și a publicat de mai multe ori cu privire la acest subiect. O asemenea discuție și astfel de cursuri păreau inadmisibile pe tot parcursul secolului XX, cînd religia, rugăciunea şi spiritualitatea au fost considerate a fi incompatibile cu ideea de tratament al pacienţilor. Medicii au fost învățați să stea departe de aceste subiecte sau, cel mult, să recomande o întrevedere cu preotul acestora (mai nou – cu psihologul, n.tr.).

     Unii consideră această mişcare ca fiind un fenomen cu totul nou. Totuși, cei familiarizați cu Imperiul Bizantin și Biserica Creștină Ortodoxă din timpurile medievale vor vedea imediat asemănările cu practica obişnuită atunci. În această lucrare, mă voi referi la modalitatea prin care medicina, religia şi spiritualitatea au fost integrate în Imperiul Bizantin din secolul IV pînă la căderea lui în 1453. Pe măsură ce învățăm mai multe despre modul în care bizantinii au abordat subiectele respective, putem deprinde multe utilități pentru prezent, care rămân actuale. Vom discuta mai întîi rolul societății de atunci în filantropie și apoi exemple specifice pe care le-am putea urma la etapa curentă.

FILANTROPIA ÎN IMPERIUL BIZANTIN

   Creștinii timpurii nu aveau un "consens" cu privire la medici și medicamente. Unii credeau că doar credința în Hristos era deajuns pentru  un creștin (în ceea ce ţine de sănătate). Ei priveau medicina cu suspiciune din cauza că cea mai mare parte a practicii şi a teoriei medicale depindea de doctorii greci, care erau păgîni. Cu toate acestea, începînd cu secolul IV, odată ce Creştinismul nu mai era persecutat și a devenit religia de bază în Imperiu, teologii din Răsărit au creat o "alianţă" durabilă dintre Creștinism și cultura clasică, inclusiv medicina seculară. Filosofia greacă şi învăţarea limbii elene a fost acceptată în Est.

    Din cele mai vechi timpuri, Biserica a înțeles relația dintre medic, sănătate mintală și boală fizică, deoarece ei au conștientizat modul în care era creat şi construit omul. Părinţii greci ai Bisericii au fost deschizători de drumuri. Sfîntul Grigorie de Nyssa a spus: "medicina este un exemplu pentru a arăta ce permite Dumnezeu oamenilor să facă atunci cînd lucrează în armonie cu El și unul cu altul"1. Sfîntul Vasile cel Mare a susţinut ideea: "Harul lui Dumnezeu este evident în puterea de vindecare a medicinei şi a celor ce o practică, nu mai puţin decît în vindecările miraculoase"2.   Și Sfîntul Ioan Gură de Aur menționa: "pentru că Dumnezeu le-a dat lor (medicilor) un talent special pentru a salva pe alții de durere și, uneori de moarte, ei au o responsabilitate imediată de  a împărţi talanţii lor "3.    " … Sfinţii Părinţii ai secolului IV au subliniat esenţa practicicii medicale, ca fiind cel mai grăitor  exemplu de dragoste în acțiune - filantropia, aşa cum a fost numită de Sfîntul Clement al Alexandriei. Medicina şi practica sa, în acest fel, au devenit simbol pentru virtutea creştină de bază. Eruditul teolog, Grigorie de Nyssa, îi zicea prietenului său, doctorul Eustathios, că cea mai mare virtute creștină de caritate  aparține, în mod special, medicilor. Din această cauză, Sfîntul Grigorie socotea profesia lor mai mare decît celelalte."4

    Această acceptare a medicinei seculare de către marii Părinți ai Bisericii răsăritene a deschis calea pentru înflorirea ştiinţei medicale şi dezvoltarea instituţiilor de îngrijire medicală în Est.

   În ultima jumătate a secolului IV şi începutul secolului V, în Est au înflorit instituții filantropice susținute, în primul rînd, de către Biserică. Au existat case pentru săraci (ptochotropheia), case pentru orfani (orphanotrophia), case pentru bătrîni (gerokomeia) și spitale (nosokomeia și xenones)5. Aceste  instituții filantropice au prosperat deoarece Biserica a luat în serios rolul său în alinarea suferinței. Ramuri creştine rivale se întreceau adesea, care din ele ar fi avînd mai multe  lucrări bune. În acelea zile "concurau" arienii cu creștinii ortodocși. Nu ar fi minunat dacă am avea astfel de "întreceri" astăzi? Cine ar putea face mai multe pentru  ușurarea suferinței semenilor lor?

ROLUL BISERICII ORTODOXE

    Aceste  instituții filantropice au fost adesea asociate cu mănăstirile, călugării însişi oferind asistenţa și îngrijirea medicală necesară. Sfîntul Vasile cel Mare (370-379), ale cărui reguli monahale sunt urmate şi astăzi de mănăstirile ortodoxe, a întemeiat un Oraș de Caritate (Ptocheion) în afara Cezareei, unde călugării săi urmau să meargă și să slujească celor săraci și bolnavi. Chiar Sfîntul Vasile, fiind instruit în medicină în Atena, de multe ori era  văzut muncind alături de călugării săi, îngrijind de  bolnavi și de cei neajutoraţi. Este interesant de menţionat că Sfîntul Vasile nu cerea de la  călugării săi să rămînă toată ziua în chiliile lor, ci, mai degrabă, dorea ca aceştia să îşi  echilibreze rugăciunea (theoria), cu faptele bune pentru aproapele lor (filantropia).

    Atunci când Sfîntul Ioan Gură de Aur a devenit patriarh al Constantinopolului în anul 390, el a deschis calea spre întemeierea mai  multor instituții filantropice, inclusiv spitale. De fapt, Sfîntul Ioan a cheltuit  o mare parte din averea Bisericii pentru ele. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care era iubit de  turma sa. Pînă în secolul VI, instituţiile filantropice  au crescut atît de rapid, încît statul a devenit principala sursă de finanțare. Totuși, Biserica a rămas activă, gestionînd spitalele susţinute de stat. Iustinian (527-565), unul dintre cei mai mari împărați bizantini, a mutat archiatroi (principalii doctori ai orașului - o moştenire din timpurile vechi) în spitale. Cum cei mai buni medici ai statului lucrau deja pentru  spitale, imaginea spitalelor s-a îmbunătățit în mod semnificativ. La scurt timp, fiecare oraş important din imperiu avea cîteva spitale. Ele au devenit o mîndrie. Mănăstirile au rămas active în aceste instituții, dar au existat mai multe dezbateri de-a lungul secolelor asupra rolului pe care trebuie să îl aibă călugării în aceste lăcașuri – o dezbatere care nu a fost rezolvată încă.

   Deși existența unora dintre aceste instituții era cunoscută,  administrarea şi modul lor de funcţionare nu erau bine înțelese. Cu toate acestea, în 1896 a fost publicat în limba rusă Tipicul Mănăstirii Pantocrator din Constantinopol, iar mai apoi, în 1974, şi în franceză. Mănăstirea  a fost întemeiată de către împăratul bizantin Ioan al II-lea Komnenos în 1136. Acest Tipic este unul dintre puținele care au fost găsite în întregime. Este singurul în care un spital bizantin este descris în detaliu. În 1989, Timothy Miller a publicat "Nașterea spitalului în Imperiul Bizantin", în care descrie îngrijirea medicală la începutul erei creștine și conturează în detaliu Tipicul Mănăstirii Pantocrator.6

    Tipicul este atît de deosebit încît ne oferă o oportunitate rară de a vedea și de a înțelege modul în care îngrijirea medicală a fost organizată și administrată în Bizanț și, în special,  rolul Bisericii. Tipicul  în întregime poate fi downloadat de pe Internet7.

TIPICUL MĂNĂSTIRII PANTOCRATOR

   Tipicul menţiona  mai multe instituții. Acesta includea mănăstirea, trei biserici și două instituții filantropice: xenonul sau spitalul și un gerokomeion sau casă pentru vîrstnici. Xenon era termenul obişnuit folosit pentru spitale în Imperiul Bizantin. Nosokomio era un alt termen utilizat. Biserica principală a mănăstirii  se găseşte încă  în Istanbul  și este cunoscută sub numele de Zeired-kilisse-Tzami(o moschee). Clădirea spitalului a fost distrusă.

   Suntem cu toții atît de familiarizați cu spitalele din prezent, încât este ușor să credem  că le-am avut din  antichitate. Însă, după cum subliniază Miller, nu au existat spitale în  antichitate și  pînă în secolele XVII sau XVIII, spitalele obişnuite pentru noi nu existau în Europa de Vest. Ceea ce servea ca spitale în Europa de Vest în timpul Evului Mediu erau nişte aziluri ceva mai mari. Acolo erau aduşi săracii şi cei fără de adăpost să moară. Nu  erau doctori în aceste instituţii. Dar, conceptul unui spital, aşa cum îl înţelegem noi, s-a dezvoltat în Imperiul Bizantin în secolele IV-V, în timpul acestei mari intensificări a activităţilor filantropice menționate mai sus. Multe dintre caracteristicile unui spital bizantin le-am recunoaşte astăzi ca cerinţe ale unui spital modern:

  1. 1. Restabilirea sănătăţii.
  2. Facilităţi moderne: secţii specializate, secţii distincte pentru femei, rezerve de aşternuturi, paturi cu saltele perforate pentru cei imobolizaţi la pat.
  3. Personal medical: Tipicul menţiona un personal complet, incluzînd şi pe cei în proces de studiu şi instruire. Cei mai buni doctori aveau gărzi – peste o lună, în care trebuia să lucreze doar în spital şi nu aveau dreptul să primească pacienţi privaţi. Era o onoare să lucrezi ca doctor în astfel de spitale, deoarece doar cei mai buni erau aleşi. Fără îndoială, acest lucru îi ajuta să aibă mai mulţi pacienţi în timpul lunilor libere.  Aceştia primeau o remunerare modestă, în schimb aveau posibilitatea de a deveni mai buni în practica lor privată.

   Medicii aveau tururi o dată pe zi, în timpul iernii, și de două ori pe zi, din mai pînă în septembrie. Tipicul spune apoi că "după ce se cîntă un psalm, ei  examinează pe cei bolnavi cu atenție și verifică boala fiecărei persoane în detaliu, tratînd fiecare bolnav cu remedii adecvate, făcînd combinaţii potrivite pentru fiecare, și, arătînd un mare devotament  și o preocupare atentă pentru toți, fiindcă ei vor da răspuns pentru acţiunile lor în faţa lui Pantokrator"! 8

  1. Personal auxiliar: Tipicul prevedea un număr de personal auxiliar, inclusiv asistente medicale, farmaciști și personalul din secţia de alimentare. Este specificat cît de multe produse alimentare și tipul alimentaţiei pe care pacienţii îl vor  primi în fiecare zi.
  2. Asigurarea calităţii: Tipicul aborda acest concept cu deosebită atenţie şi analiză. Doi medici-şefi erau angajaţi pentru a supraveghea toată îngrijirea medicală oferită.9
  3. Studii medicale: Tipicul, de asemenea, prevedea învățămîntul medical în cadrul spitalului. Un medic academician respectat trebuia să fie întotdeauna la spital pentru a învăţa studenţii, precum şi tinerii doctori. Acest doctor era cel mai plătit din întregul personal. Era la dispoziţie şi o bibliotecă medicală.

    Din descrierea de mai sus, recunoaștem elementele esențiale ale unui spital modern. Cu toate acestea, tipicul merge mai departe, subliniind că nevoile spirituale ale pacienților erau, de asemenea, luate în calcul. Două capele erau prevăzute (una pentru bărbați și alta pentru femei). Fiecare capelă  avea un preot şi un citeţ, prezenţi tot timpul. Sfînta Liturghie era oficiată în fiecare capelă de patru ori pe săptămână: miercuri, vineri, sîmbătă și Duminică. Cel puțin un preot era  întotdeauna  disponibil pentru Taina Spovedaniei. Conceptul de îngrijire holistică (fizică și spirituală) era aspectul-cheie, în acest mod vedeau bizantinii sănătatea şi vindecarea...

Tipicul se încheie cu un îndemn al Împăratului către întregul personal al spitalului, care atenţionează asupra responsabilităţii acestora, dar şi marea răsplată, după cuvintele Mîntuitorului:  "Adevărat zic vouă, întrucît aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut."10

Bibliografie

1 Greg. NYS. Pauperibus pag.12

2 Sf. Vasile cel Mare, Regulae fusius tractatae interogatio 55,  pag. 31: 1048

3 Sf. Ioan Gură de Aur, De Perfectacaritate,  pag. 56: 279-280

4 Miller, Timothy S., Nașterea Spitalului din Imperiul Bizantin, Johns Hopkins University Press,

1985 p.56

5 Constantelos, Demetrios J., Filantropia Bizantină și Asistență Socială, Universitatea Rutgers Press 1968

6 Miller, Timothy S., Nașterea Spitalului din Imperiul Bizantin, Johns Hopkins University Press,

1985

7 http://www.stmaryofegypt.org/typika/typ038.html

8 Tipicul Mănăstirii Pantokrator , pag. 34, punctul 39.

9 Tipicul Mănăstirii Pantokrator, pag. 34, punctul 40.

10 Tipicul Mănăstirii Pantokrator, pag. 34, punctul 42.

NOTĂ: Secvenţele din Sfinţii Părinţi au fost traduse din engleză, dar nu din traducerile originale în română. Bibliografia a fost tradusă din documentul în engleză:  "Health and healing in Byzantium" by John G. Demakis, M.D.

Material pregătit de Ion Rotaru


Articole Asemănătoare
857

Rugăciunea de noapte este de mare preţ. Oamenii dorm şi Dumnezeu ascultă

În mod sigur nu sunt învăţat, dar vă pot spune în urma experienţei – ceea ce m-a învăţat viaţa – că la vreme de noapte şi cu pântecul gol, te poţi ruga mai bine. Nu l-am aşezat pe Hristos în lăuntrul nostru şi pentru aceasta nu ştim ce este dragostea, pacea, înţelegerea ş.a. De vreme […]

Articole postate de același autor
168

Parastas de pomenire a ostașilor căzuți în războiul din Transnistria, la Orhei

În dimineața zilei de astăzi, 02.03.17, Preasfințitul Siluan, Episcop de Orhei, a oficiat la Crucea memorială din Orhei, înălțată în amintirea ostașilor căzuți în războiul din Transnistria, Slujba Parastasului de pomenire, înconjurat de un sobor preoțesc din cuprinsul mun. Orhei. La acest eveniment a participat și conducerea Raionului Orhei și cea orășenească: Dl Tudor Golub, […]



Urmăriți-ne pe Facebook!