Pr. Constantin Necula: Floriile sau despre gingășia Domnului

1197

De oriunde aș pleca gândul despre Duminica Praznicului acestuia ajung la aceeași concluzie. Iisus Hristos este Om frumos și Dumnezeu frumos. Din satul Betania, unde scoate în lumina vieții pe prietenul său Lazăr, Mântuitorul urcă la Ierusalim. E dimineață și răcoarea încă apără de toropeală și nebunia căldurii cetatea lui David. În coastă rămâne Muntele Măslinilor. Dinainte casele albite de soare și construcțiile abia terminate ale lui Irod, casa cea nouă a lui Ponțiu Pilat. Când intră în Ierusalim Hristos pare că nu le vede. El vede copiii. Puștii Ierusalimului auzit-au de cu seara că Domnul Iisus a făcut minunea învierii unui prieten. Și ei se vor prieteni cu Hristos. Și ei se vor înviați. Înarmați cu cele mai la îndemână săbii, lungile frunze de finic, îmbrăcați cu cea mai strălucitoare armură – strălucirea ochilor lor bucuroși de așa un Oaspete – copiii devin cavalerii din trupa Împăratului Iisus Hristos. Gălăgia lor zglobie umple Ierusalimul de mirare și pe Domnul de bucurie. Cei mari, intrați parcă în jocul copiilor, cel mai adevărat episod de bucurie descris în Evanghelii, pun pe cale, în praful albit de forța necruțătoare a soarelui, hainele lor, veșmintele lor firave dar curate. Această fragilitate atinge inima Mântuitorului. Osanalele copiilor sunt curate, limpezi, adevărate. În cele ale adulților deja aude „Răstignește-L, Răstignește-L”. Copiilor le va fi dat să fi visat toată noaptea cum au luptat ei alături de acest Împărat al lui Israel care, călare pe mânzul asinei- în jocul lor strașnic bidiviu de foc- le-a umplut de bucurie ziua. Hristos știe să facă bucurii, luminează copilării și iubirea copiilor îi este preț neprețuit până azi, de ce va fi fost altfel atunci? Putem intui ochii dilatați de orgoliu sângeros ai vânzătorilor și vânătorilor de sfinți ce aghesmuiau Templul cu lacrima falsă a unei pocăințe ritualice. Hristos nu intră în Ierusalim doar să împlinească un ritual ci și pentru ca să mai încerce o dată să miște inima celor ce le vestește. Doar copiii, ei, sunt gingașii Apostoli ai Domnului.

Apoi dispar din Evanghelii. Cu un soi de dumnezeiască pudoare Domnul nu le îngăduie să-și vadă părinții cum îl ucid, pe El, Prietenul lor Împărat. Votul democratic îl urcă pe Hristos pe cruce iar pe Baraba îl eliberează. Populismul zelos ucide pe Dumnezeu cu scuipatul pe buze. Stricnina sufletească ce picura în inimile mai marilor Templului și oficinei romano- israelite otrăvește văzduhul. Copiii din Ierusalim nu sunt însă pe Golgota. E binecuvântarea generației lor. Din ei se vor naște primii creștini, primii martiri, primii vestitori. De Florii Hristos devine Împăratul unei generații curate. Aviz celor ce-l plimbă pe Hristos înlănțuit în interese ideologice și-l disecă ordinar în efortul de a-l scoate din istoria imediată. Domnul Hristos e prieten copiilor. Ei sunt cei care vor veni în numele Lui să ne aducă aminte de Golgotele în cere-L hărțuim. Ei, prietenii cavaleri neînfricați ai Ordinului Floriilor. Care cu frunze de finic în mâini au cucerit Ierusalimul! Puțini se pot lăuda cu aceasta.

Pr. Constantin Necula


Articole Asemănătoare
478

Prăznuirea „Intrării Domnului în Ierusalim” la Mănăstirea Curchi

Intrarea Domnului în Ierusalim, cunoscută și sub numele de Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, care este celebrat în Duminica dinaintea Paștilor. Cu câteva zile înainte de răstignirea Sa, Domnul Iisus Hristos a fost primit de mulțimile care Îl slăveau și Îl cinsteau, la intrarea Sa în Ierusalim, […]

Articole postate de același autor
15093

De ce copiii japonezi niciodată nu sunt mofturoși?

Japonia este una dintre cele mai uimitoare țări. Toată lumea cunoaște că japonezii sunt sârguincioși, perseverenți, disciplinați și foarte grijulii cu natura.  Cum își educă japonezii copiii? Oamenii, care vizitează Țara Soarelui Răsare, sunt uimiți de relațiile deosebite dintre diferite generații de japonezi. Copiii sunt ascultători și drăguți, adulții — adecvați, bunicii — iubitori, însă fără „tonul dezmierdător” […]