Ieri, m-ai privit şi m-ai chemat să stau lângă inima ta, fără să-mi spui nimic.
Am pornit apoi, impreună, pe drum de suflet uscat şi ţi-am arătat pajişti arse tânjind după un strop de apă. Le-ai privit cu ochi blanzi, fără să spui nimic, şi sub privirea ta ele s-au înviorat ca atinse de o ploaie binefăcătoare.
Mai departe, ţi-am arătat pomi trişti cu frunze veştede. I-ai privit cu milă şi, sub atingerea degetelor tale, toate frunzele s-au deschis pline de viaţă, iar vântul îşi cânta bucuria în verdele lor. Am păşit mai departe, fără sa-mi spui nimic.
Am întâlnit, apoi, rîuri demult secate şi tu te-ai oprit în dreptul lor. La un semn al mâinii tale toate şi-au revărsat din plin apa curată şi-ţi udau picioarele cu picurii lor argintii. I-ai privit cu duioşie, fără să-mi spui nimic.
Apoi, am privit amândoi spre cer şi am văzut adunaţi nori grei şi negri, iar tu i-ai alungat cu seninul privirii tale. Întreg văzduhul a răspuns ochilor tăi şi s-a luminat aruncând pete de lumină pe câmpii.
Iar tu păşeai pe cărările mele, fără să-mi spui nimic, şi în urma ta răsăreau flori umplându-mi sufletul.
La întoarcere, am cules o floare de tei şi am aşezat-o la icoana Ta, Hristoase, Domnul meu drag, privindu-Te fără să-Ţi spun nimic …
