Nu mai umblați cu fruntea-n jos că sunteți ortodocși. Ridicați-vă frunțile, ridicați-vă spatele. Coloana vertebrală a ortodoxiei este Crucea lui Hristos. Hristos nu stă pe Cruce umilit şi cocoşat. Stă ca un Dumnezeu care ştie că învie ca să ne fie începătură învierii noastre.
Există ispita unei vieți creștine mecanice. Mă gândesc, în primul rând, la Spovedanie. Intri la Duhovnic, își spui păcatele și greșelile, ți se citește rugăciunea de dezlegare, săruți Crucea și mâna care o ține…și pleci. Faci asta de zeci, sute și mii de ori. Mai mult sau mai puțin, începe să aibă aerul unei rutine. […]
Clipe dulci, dar și amare, trec zilnic pe lângă noi. Unele cioplesc în lemnul ori în piatra fiinţei noastre, altele sunt sunete ale unei simfonii divine. Cu gândurile ori cu faptele încercăm să scoatem, fiecare în parte, cuiele din scândurile vieții noastre. În fiecare dintre noi este clipa și veșnicia. Cu gurile acestea spunem rugăciuni. […]
