„Născută la 24 de săptămâni fetița mea a supraviețuit unei sarcini de mare risc”

806

Sarcina mea a început ca multe altele. Două liniuțe la testul de sarcină, șoc, bucurie, apoi o dragoste copleșitoare.  Eu și soțul meu eram foarte entuziasmați. I-am mulțunit lui Dumnezeu pentru dar, pentru că ne-a dat încă o șansă după sarcina pierdută în primul trimestru. Creșteam o viață în interiorul meu și am început să fac totul așa cum trebuie. Vitamine, alimentație corespunzătoare, foarte multă apă.

Am avut câteva simptome, pe care medicul de familie nu le-a putut diagnostica, așa că am făcut o programare urgentă la ginecolog. La șase săptămâni am văzut o mică inimă cum bate și am simțit că trebuie să protejez acel suflet mic. Am început, însă, să mă simt rău și am fost diagnosticată cu sarcină toxică. Mi-era atât de rău, încât nici perfuziile sau alte medicamente nu mă ajutatu să mă simt mai bine, dar copilul meu era încă sănătos și asta era tot ceea ce conta pentru mine.

În săptămâna a noua am făcut analizele de sânge obișnuite. Îmi era încă rău și somn tot timpul și nu puteam să merg fără să simt că mă sufoc sau să am amețeli, dar copilul meu era bine și asta era tot ceea ce conta pentru mine. Cu căteva ore înainte de vizita de nouă săptămâni, ginecologul m-a sunat și mi-a spus că nu mă putea trata, deoarece numărul scăzut de celule din sânge nu îmi permitea să susțin sarcina și mi-a sugerat să consult un specialist.

În săptămâna a zecea am avut programare la un specialist în boli de sânge, care mi-a dat vești și mai rele. Am fost diagnosticată cu anemie aplastică, o boală rară de sânge. Măduva mea nu producea suficiente celule pentru a putea supraviețui, iar copilul avea și mai puține șanse.

În săptămâna 12 m-a consultat un ginecolog pentru sarcini cu risc ridicat, care mi-a spus că sarcina mea nu va trece de primul trimestru și că este doar o chestiune de timp până când se va întâmpla inevitabilul. Prima opțiune pe care mi-au dat-o a fost avortul. Ar fi trebuit să îi las să îmi smulgă micul suflet care mi-a fost hărăzit să-l cresc și să-l ocrotesc, micul bob pe care l-am văzut cum se formează, crește și se mișcă la fiecare test săptămânal cu ultrasunete.

Împreună cu soțul meu am rămas fermi în decizia noastră să păstrăm copilul. Doctorii au făcut un plan de tratament prin care sarcina a fost monitorizată săptămânal cu ultrasunete, iar eu am făcut transfuzii de sânge pentru a avea suficiente celule necesare copilului. Și a funcționat. La testul cu ultrasunete din săptămâna 23 am aflat că vom avea o fetiță, care devenea pe zi ce trece tot mai puternică. Era activă, sănătoasă și avea dimensiunile normale. Am numit-o Eden Grace.

În săptămâna 23 de sarcină placenta a început să cedeze și am fost internată de urgență. Tensiunea arterală era extrem de ridicată. Aveam preeclampsie, iar doctorii au sugerat să nasc imediat, însă am refuzat. Împreună cu fiica mea am fost puse sub monitorizare permanentă.

La 24 de săptămâni și două zile tensiunea mi-a crescut atît de mult, încât medicii au fost uimiți că nu am convulsii. Am făcut și mai multe transfuzii în acea zi, dar organismul meu consuma foarte repede celulele din sânge. În ziua următoare medicii au reușit să-mi stabilizeze nivelul de celule la un minim de siguranță, dar nu știau cât vor putea menține acest nivel. Aveam 3 opțiuni. Amânarea nașterii, care ar fi însemnat un risc de deces foarte mare pentru mine și fiica mea. Nașterea normală, cea mai bună opțiune pentru mine, dar riscantă pentru fiica mea, care ar fi avut șanse mici, având în vedere dimensiunile ei la 24 de săptămâni. Conform procedurii în cazul nașterii normale, dacă nivelul de celule din sânge mi-ar fi scăzut sub limita de risc, medicii ar fi oprit nașterea și ar fi efectuat avortul. Cezariana era cea mai sigură opțiune pentru copil, însă medicii m-au avertizat că este posibil să nu supraviețuiesc unei astfel de intervenții. Am ales cezariana.

Îmi amintesc o puternică senzație de liniște. Familia mea era în jurul patului. Ne țineam de mână, iar sora mea a rostit cea mai frumoasă rugăciune. Știam că fiica mea este în siguranță. Dumnezeu o pusese în pântecul meu. Planul Lui pentru era ca ea să se nască și să trăiască. Eram pregătită, chiar dacă urma să fiu doar cea care a adus-o pe lume, iar viața mea avea să se termine pentru ca a ei să poată începe…

Operația prevăzută pentru 45 de minute a durat 3 ore. Copilul meu era bine și arăta fantastic. A fost plasată în unitatea de terapie intensivă pentru nou-născuți. Eu am avut nevoie de 5 zile la terapie intensivă pentru a-mi reveni.

De la naștere, fiica mea s-a luptat cu tot felul de lucruri, însă a supraviețuit. A avut stafilococ auriu, operație la inimă, afecțiuni cronice ale plămânilor, convulsii, dar va crește și va scăpa de toate acestea.

Acum are 4 luni și în fiecare zi crește  și se dezvoltă. S-a născut înainte de a se încheia al doilea trimestru de sarcină și a supraviețuit.

sursa stiripentruviata.ro


Articole Asemănătoare
3331

Ar trebui avortați copiii concepuți în urma unor violuri?

Am fost întrebat care este părerea mea despre copiii născuţi după violuri, dacă ar [fi] trebui[t] avortaţi sau nu. Desigur, se caută argumentarea prin excepţie, ceea ce falsifică demersul, pentru că regula nu se deduce din excepţie, regula coexistă cu excepţia. Dar chiar şi aşa, tot nu putem ajunge la o situaţie în care uciderea […]

Articole postate de același autor


Urmăriți-ne pe Facebook!