– Doamne, nu-i dreptate-n lume,
Zise musca supărată.
Aș fi vrut să fiu albină,
Să strâng miere ziua toată!
De-aș fi fost o albinuță,
Aș fi fost mai fericită...
Și i-a zis Domnul din ceruri:
– Fii ALBINĂ, muscă mică!
Și atunci, ca prin minune,
Musca se făcu albină,
Se trezi într-o prisacă
Cu gălețile în mână!
– Hai, la treabă, surioară,
Ce noroc de zi senină!
Albinuțele-o-ndemnară
Și zburară din stupină.
Încercă albina noastră
Să se țină după ele,
Fericită, bucuroasă,
Se porni să strângă miere.
Își umplu găleți voioasă
Și cu greu la stup le duse,
Tot visând că după asta,
Pui de somn va trage, dulce.
Dar de unde, că îndată,
Iar primi găleți în mână:
– Hai, pe câmp, blajin îi zise
O albină mai bătrână.
– Dapoi, nu-i de-ajuns nectarul
Cel pe care l-am adus?
– Ha-ha ha, zâmbi albina,
Noi lucrăm pân’ la apus!
Ai uitat care-i destinul
Albinuței lucrătoare?
Din nectar să facă miere
Toată viața, până moare...
Și-atunci musca înțelese
Prea târziu ce își dorise...
Căci dorința ei cea mare,
Dumnezeu i-o împlinise.
Și acum, de dimineață
Până-n seară, osândită,
Se spetea, visând să fie,
Iarăși muscă fericită...
Când zbura unde îi place
Și dormea pe-un vârf de pai...
Și-i părea acuma muștei
Viața cea de ieri - un rai...
Morala:
Jeluindu-se de soartă,
Tot gândind unde-i mai bine,
Își doresc adesea unii
Să trăiască vieți străine.
Ca sentință se arată
Veșnica nemulțumire
Și așa le trece viața,
Fără azi și fără mâine...
Diana Sava Daranuța
