Oricâte rugăciuni am înălţa Domnului, este posibil ca El să nu îngăduie slobozirea noastră de vreuna dintre patimi, pentru ca să gustăm nepătimirea doar în parte: „Să nu ne mâhnim dacă, cerând ceva Domnului, rămânem multă vreme fără răspuns. Domnul a voit ca toţi oamenii să devină neîmpătimiţi. Toţi cei care cer ceva de la Dumnezeu şi nu li se dă, să ştie că asta se întâmplă desigur dintr-una din următoarele pricini: ori pentru că au cerut înainte de vreme, ori pentru că cer cu nevrednicie, ori pentru că, de li s-ar împlini, s-ar înălţa (mândri), ori pentru că, de-ar dobândi cererea lor, s-ar lenevi”. (Sfântul Ioan Scărarul)
Pe lângă toate acestea, în istoria Bisericii noastre există cazuri de nevoitori care, deşi dobândiseră nepătimirea, Îi cereau Domnului să îndepărteze această binecuvântare de la ei, pentru a se lupta cu ispititorul: „Sfântul Efrem, după ce a biruit cu harul lui Hristos toate patimile trupeşti şi sufleteşti, ca să nu se afle în afară de războaiele vrăjmaşului şi să fie osândit din pricina aceasta, cum socotea dintr-o smerenie negrăită, cerea să se ia harul nepătimirii de la el”. (Sfântul Petru Damaschinul)
Slobozirea totală sau parţială de patimi reflectă vindecarea sufletului, însănătoşirea lui, iar mintea chinuită de patimi e reînsufleţită şi înălţată la Dumnezeu: „Fericita liberare de patimi (apatheia) ridică mintea cea săracă de la pământ la cer, iar pe cerşetor îl scoală din noroiul patimilor. Iar prea lăudata dragoste îl pune alături de întâi-stătătorii poporului Domnului, de sfinţii îngeri”. (Sfântul Ioan Scărarul)
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 357-358
