Un tânăr preot a fost trimis în prima sa parohie. Era plin de entuziasm, de bucurie: dorea cu adevărat să slujească acelei comunităţi şi ca aceasta să fie plină de credinţă, de viaţă. Spre dezamăgirea sa, aproape nimeni nu venea la sfânta Liturghie, iar viaţa spirituală a comunităţii lăsa mult de dorit. A mers pe la fiecare familie, din casă în casă, vorbind cu fiecare, dorind să trezească interesul credincioşilor săi: mulţi i-au replicat însă că Biserica era deja moartă şi că nu mai merita osteneala.
Tânărul preot a discutat mult cu oamenii care erau totuşi mai apropiaţi de Biserică şi aceştia au recunoscut că tot ceea ce majoritatea oamenilor spunea era probabil adevărat. Atunci preotul spuse că, de vreme ce Biserica era moartă, în duminica următoare el avea să ţină prohodul pentru ea.
În duminica anunţată, biserica gemea de lume. În faţa altarului era un sicriu. În predica sa, preotul a elogiat-o în cuvinte frumoase pe cea decedată. A vorbit despre binele imens pe care Biserica l-a făcut în viaţa ei şi şi-a exprimat regretele pentru moartea ei prematură. Apoi i-a invitat pe fiecare din biserică să se apropie de sicriu pentru a-şi lua ultimul rămas bun.
Unul câte unul, s-au apropiat şi au privit în interiorul sicriului: au fost cuprinşi de uluire când faţa lor s-a reflectat în oglinda pusă pe fundul sicriului. Unii au fost indignaţi; alţii şocaţi; cei mai mulţi dintre ei au înţeles însă că indiferenţa lor fusese adevărata cauză a morţii Bisericii.
sursa sfnectariecoslada.ro
