Unul dintre cele mai tulburătoare pasaje ale Evangheliei îl constituie validitatea pe care o atribuie Mântuitorul experimentării preintelectuale a credinței religioase. Când ucenicii Săi, în efortul de a menține un nivel matur al propovăduirii, încercau să împiedice mamele să-și aducă copiii la Iisus, El „S-a mâhnit”. El a spus că unora ca acestora le aparține Împărăția lui Dumnezeu și că cine nu primește Împărăția lui Dumnezeu ca un copil, acela nu va intra în ea (Marcu 10, 13-16).
El a ilustrat relația lui Dumnezeu cu copiii: El a luat copiii în brațe și i-a binecuvântat, punându-Și mâinile peste ei. El Și-a oferit dragostea nu prin învățare, nici măcar printr-o pildă, ci prin contact fizic. I-a făcut să simtă apropierea prin simțurile lor fizice și, vorbindu-le adulților, El a întărit faptul că modul în care copiii Îi percep iubirea, felul în care aceștia au primit harul binecuvântării Sale, a fost valid și plin de semnificații religioase: „Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea”.
Viața Bisericii noastre oferă nenumărate oportunități pentru o astfel de percepție a valorilor religioase prin intermediul simțurilor. Lăsați-l pe copil să-și poarte cruciulița primită la botez. Lăsați-l să vadă, să atingă și să sărute icoana de la capătul pătuțului său. Lăsați-l să simtă mirosul de tămâie și culorile vii din biserică. Lăsați-l să primească Sfânta Împărtășanie pe buzele sale și să-i simtă gustul. Lăsați-l să simtă stropii de aghiasmă pe față, să audă cântarea și să-și facă semnul crucii cu degețelele!
(Sophie Koulomzin, Biserica și copiii noștri, traducere de Doina Rogoti, Editura Sophia, București, 2010, pp. 65-66)
