Oamenii curajoşi nu se tem niciodată de moarte, de aceea se şi nevoiesc cu mărime de suflet şi lepădare de sine. Şi deoarece îşi pun înaintea lor moartea şi se gândesc la ea zilnic, se pregătesc mai bine duhovniceşte şi se nevoiesc cu mai mult curaj. Astfel biruiesc deşertăciunea şi trăiesc încă de aici în veşnicie cu bucurie paradisiacă.
Să nu aşteptăm să se dezrădăcineze uşor lumea cea deşartă dinlăuntrul nostru, câtă vreme ne place să ne aflăm înlăuntrul lumii celei deşarte.
Când ne înstrăinăm din lume, atunci şi mintea noastră se înstrăinează cu uşurinţă de lume şi doreşte să se afle alături de Dumnezeu.
Când mintea începe să urce adesea lângă Dumnezeu, de multe ori uită nu numai de locuinţa trupului, ci chiar şi de locuinţa sufletului, adică de trupul cel de lut.
Oamenii care le dau pe toate lui Dumnezeu şi se dăruiesc chiar şi pe ei înşişi, se adăpostesc sub cupola cea mare a lui Dumnezeu şi sunt apăraţi de Pronia Sa dumnezeiască. Atunci devin fii ai lui Dumnezeu şi pot ajuta mai mult lumea cea nefericită prin rugăciunile lor. Iar prin iluminarea pe care o primesc de la Dumnezeu, îi pot povăţui corect pe oameni, ca să se apropie de Dumnezeu, să-şi afle mântuirea, fericirea şi pacea sufletului lor, căci numai aproape de Dumnezeu sufletul îşi află odihnă.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, pp. 174-175
