Viața noastră pe pământ este un popas în calea veșniciei, spun părinții Bisericii, și totodată o călătorie grea. Calea care duce la viață, spune Mântuitorul, este strâmtă, iar ușa prin care se intră în Împărăția Cerurilor este îngustă. Pe această cale sunt mai multe piedici, dar cel mai adesea se întâlnesc aceste trei primejdii sau ispite duhovnicești: mândria, deznădejdea și nepăsarea.
Acestor trei ispite sau păcate se opun trei fapte bune sau virtuți, care ne apără de toate ispitele: smerenia, nădejdea și râvna pentru mântuire. Fără de acestea nu putem porni lucrarea de mântuire, care are ca scop înnoirea noastră lăuntrică.
Cea mai mare primejdie în calea mântuirii noastre este mândria, izvorul a toată răutatea. Mândria este o boală cumplită a sufletului, care se vindecă prin virtutea opusă: smerenia. Sufletul sănătos se cunoaște prin smerenie, spunea Părintele Efrem Athonitul. Smerenia este tămăduire a răului și început a toată virtutea, pogorâre de sine și înălțare împreună cu Hristos. Prin smerenie ne luptăm cu patimile adânc înrădăcinate în sufletul nostru: mândria, trufia, înălțarea deasupra semenilor, părerea de sine, invidia, răutatea, judecarea și osândirea celorlalți, supărarea, mânia, clevetirea. Când ne smerim, Dumnezeu ne cercetează cu harul Său și ne luminează ochii pentru a privi în lăuntrul nostru și a vedea starea în care se găsește sufletul nostru.
Sfântul Isaac Sirul spune despre smerenie că este cea mai mare virtute și lucrare duhovnicească: „Cel ce și-a cunoscut păcatele sale este mai mare decât cel ce învie morții. E mai mare lucru să te vezi pe tine decât să vezi îngeri”. Mândria și smerenia sunt două indicatoare așezate la răscrucea de pe calea mântuirii, care duc în două direcții opuse. Mândria duce la iad, iar smerenia la cer. Mândria are ca destinație chinurile veșnice, iar smerenia, viața veșnică.
A doua primejdie, deznădejdea, este foarte periculoasă pentru cel care își cunoaște neputința în fața răului și nu se agață de ajutorul lui Dumnezeu. „Experiența neputinței proprii în fața răului din noi poate duce la deznădăjduire; omul singur nu poate birui. Dar omul nu este singur.” Deznădejdea se biruie cu virtutea opusă: încrederea în milostivirea dumnezeiască.
Psaltirea și rugăciunile din cărțile bisericești ne arată în multe locuri puterea nădejdii în ajutorul lui Dumnezeu: „Cei ce nădăjduiesc în Domnul se aseamănă muntelui celui sfânt, căci nicidecum nu se clătesc de bântuielile lui veliar; cel ce nădăjduiește în Domnul, vrăjmașilor este înfricoșat; acela nu se va spăimânta la judecată (Antifoanele duminicale), căci Dumnezeu nu rușinează niciodată pe cei ce-și pun nădejdea în El.”
A treia primejdie este nepăsarea în lucrarea celor sfinte. Iar încrederea nesăbuită în milostivirea lui Dumnezeu duce la nepăsare, care este una din proptelele tuturor păcatelor. Stăpânul a încredințat slugilor talanții, nu numai ca să se folosească de ei, ci ca să-i valorifice și să-i înmulțească. De primejdia lenevirii scăpăm sârguindu-ne permanent spre fapte bune și lucrarea virtuților. „Domnul a zis: Împărăția lui Dumnezeu se ia cu sila, și numai silitorii o capătă.”
Așa că să ne silim pentru a câștiga Împărăția Cerească. Să ne smerim și să avem nădejde în mila lui Dumnezeu, dar o nădejde lucrătoare de fapte bune, nu o nădejde însoțită de lene și trândăvie.
(Părintele Petroniu Tănase)
