Era un pustnic aproape de un sat, aşa, pustnic sfânt. Acuma, o femeie, aproape de Paşti, ce s-o gândit: “Măi, săracul pustnicul acela, să-i duc o oală de lapte, să aibă şi el pentru Paşti, să beie oleacă de lapte dulce.” Dar chestiunea aceea era vineri, în Vinerea Mare. Acum bate ea acolo la poartă, la pustnic, şi când o venit acela i-o dat oala cu laptele. Da’ i-o spus: “Fă bunătate, toarnă laptele în ceva şi dă-mi oala înapoi”. Pustnicul o intrat în casă, o căutat un ceaun, da’ n-o găsit nimic. S-o întors, o băut laptele în faţa femeii şi apoi i-o dat oala înapoi.
Femeia, când o văzut ce face pustnicul, s-o smintit. S-a dus acasă, a spus şi în dreapta şi-n stânga, acolo era şi episcopia, mitropolia, până o ajuns vorba şi la mitropolit… S-o scandalizat toţi:
“Auzi tu, în Vinerea Mare să bei lapte şi spui că eşti pustnic, călugăr. Noi am crezut că omul ăsta-i sfânt, dar ăsta-i cu desăvârşire zăpăcit. Să-l scoatem afară!”
Acuma, când au ajuns la episcop, că toţi s-au dus la el, le-a zis acesta: “Să-i spuneţi să vină la judecată după ce au trecut Sfintele Paşti!” S-au dus şi i-au spus. Acuma, dacă s-o dus şi i-o spus, pustnicul, când o plecat de la peşteră, o prins un leu, s-o suit călare şi a luat şi un şarpe cu el, ca cum ar fi un bici, să-l bată pe leu ca să meargă. A ajuns în oraş, a întrebat: “Unde-i Mitropolia?” “Uite, aicea.” S-o dus acolo, l-o legat pe leu de o poartă şi pe şarpe l-o pus de gât, aşa, ca cum ar fi bici. Oamenii, când l-o văzut: “Măi, ce-i cu aia, ce-i atârnă?” Toţi au fugit în dreapta, stânga…
Eh, l-o dus acolo; mitropolitul şi acei care l-o pârât îl aşteptau ca să-l judece, “cum o îndrăznit el să spurce sfânta şi marea zi, Vineri, să beie lapte?” Acuma, i-o spus cutare, apoi “de ce, cum ai îndrăznit?”, o început acolo discursurile lor, el cine ştie ce o fi zis, “iertaţi-mă, părinţilor”… Da’ stând acolo, era o femeie cu un copilaş în braţe, copil mic, şi pustnicul îl întreabă pe băiat: “Măi copilule, cine eşti? Cine-i tata tău?” El răspunde: “Preafericitul Părinte e tata meu”. Când o auzit asta, toată lumea, eh, o rămas toţi ca trăsniţi.
Nu putea să vorbească copilul, era mic.
Era mic, în faşă, cum se cheamă, da. Eh, acuma, după aceea, pustnicul s-o întors spre episcop şi i-o zis: “Ei, părinte mitropolite, faptele, nu oala cu laptele!”
Vezi, mulţi dintre sfinţi erau la înălţime, da’ făceau câte o neghiobie ca să nu-i socotească lumea sfinţi, că dacă te socoteşte lumea sfânt, de-acuma se instalează în sufletul tău înălţarea minţii şi ai căzut. Deodată ai căzut.
De aceea, Sfinţii Părinţi, care erau apropiaţi de Dumnezeu, niciodată nu se arătau că-s sfinţi. Cutare părinte era sfânt, dar niciodată în lume nu se mândrea, că aceea-i cea mai mare primejdie, căderea orişicăruia. Că lumea zice că eşti sfânt, cutare, şi apoi de-acuma tu, ca om, zici: “Vezi, nu sunt ca cutare şi ca cutare.” Eh, dacă ai gândit aceea, ai şi căzut. “Smeritu-m-am şi m-am mântuit”.
Extras din Staretul Dionisie, Lumea si vremurile de pe urma, Vol. 2 Editura Prodromos 2010
