„Dragilor, să știți că familia nu este o întâmplare. E un dar. Un dar pe care Dumnezeu îl pune în mâinile noastre și ne spune: ‘Aveți grijă unii de alții.’
Astăzi lumea aleargă mult… aleargă după bani, după case, după tot felul de planuri, dar uitați-vă bine: omul este cel mai liniștit atunci când se întoarce acasă și găsește acolo o inimă care îl așteaptă. Căldura unei case nu vine de la calorifer, ci de la oameni. De la inimile lor care bat împreună.
Să vă spun ceva: am întâlnit multe familii și am văzut că nu cele bogate sunt cele mai fericite, ci cele în care membrii se ascultă între ei. Cele în care soțul nu ridică tonul la soție, și soția nu-l disprețuiește pe soț. Cele în care părinții nu uită să mângâie copilul pe creștet și copiii nu uită să-și îmbrățișeze părinții.
Dumnezeu nu cere lucruri mari de la noi în familie. Ne cere lucruri simple: răbdare, ascultare, sprijin, cuvânt bun. Vedeți voi, o familie se clădește din lucruri mici: dintr-un ‘iartă-mă’, dintr-o cană de ceai pusă în fața omului obosit, dintr-o rugăciune spusă împreună înainte de culcare.
Am cunoscut o mamă bătrână care-mi spunea: ‘Părinte, eu am trăit greu, dar nu mi-a lipsit nimic. Că am avut copiii lângă mine și ne-am ținut unii pe alții.’ Și m-am gândit atunci ce comoară mare este să ai oameni care te iubesc nu pentru ce ai, ci pentru cine ești.
Familia, dragilor, este prima biserică a omului. Acolo învață omul să iubească, să ierte, să coboare glasul, să ridice fruntea cu nădejde. Acolo învață să poarte crucea celuilalt. Acolo se învață smerenia adevărată.
Și mai este ceva: când stau membrii familiei împreună la masă, cu liniște, cu rugăciune, cu un pic de pace între ei, atunci Dumnezeu privește cu bucurie la ei, ca un Tată la copiii Lui.
Să păzim unițiatea în familie, dragilor… să o păzim ca pe o lumânare aprinsă. Poate bate vântul încercărilor, poate vin griji, boli, lipsuri, dar dacă sunteți împreună, nu se stinge flacăra. Se mai clatină, dar nu se stinge.
Să nu lăsați supărările să doarmă în casă. Să nu lăsați tăcerile reci să pună ziduri între voi. Mai bine o vorbă spusă cu blândețe decât două zile de tăcere amară. Mai bine un ‘hai că trecem noi împreună și peste asta’, decât un reproș care rănește.
Și, cel mai important, să nu uitați rugăciunea în familie. Când vă adunați seara toți laolaltă, faceți un semn de cruce, spuneți Tatăl nostru cu glas mai încet. Acolo, în rugăciunea aia mică, intră și Dumnezeu în casă.
Țineți-vă aproape unii de alții. Sprijiniți-vă. Fiți blânzi. Fiți răbdători. Că în ziua în care familia se rupe, omul se rupe pe dinăuntru. Dar în ziua în care familia rămâne unită, omul are un colț de cer în suflet.
Așa că, dragilor, păziți-vă familiile. Sunt darul cel mai mare pe care-l avem în lumea asta.”
Pr. Vlad Pimen
