În perioada postului, biserica se umple altfel. Vin mai mulți oameni, dar, mai ales, apar fețe noi. Oameni care poate nu au mai fost de mult sau care pășesc pentru prima dată spre spovedanie și împărtășanie.
În ei se vede, deopotrivă, dor și nesiguranță. Îi vezi cum privesc în jur, cum se apropie mai sfios, cum nu știu exact când să se închine sau unde să stea.
Dar, uneori, alături de această căutare sinceră, apare și neliniștea: șoapte în timpul slujbei, telefoane care sună, mișcare de colo-colo, neatenție la rânduială.
Și atunci inima se împarte între două reacții: pe de o parte, înțelegem că fiecare a fost la început; pe de altă parte, ne tulburăm, pentru că liniștea bisericii este atât de prețioasă.
Cum să le ținem împreună?
Nu cu asprime, dar nici cu indiferență.
Rânduiala trebuie respectată, pentru că ea ne ajută să păstrăm liniștea în care ne putem apropia de Dumnezeu. Dar liniștea nu se cere cu asprime, ci se învață, încet, cu răbdare.
Cel care vine pentru prima dată nu știe. Dar noi știm. Și tocmai de aceea, răspunderea noastră este mai mare.
Uneori, fără să ne dăm seama, ne grăbim să observăm greșeala celuilalt. Parcă abia așteptăm un pas greșit, pentru a arăta că noi știm mai bine. Dar nu aceasta este măsura credinței.
Putem tulbura și mai mult, dacă ne grăbim să corectăm în mijlocul slujbei, cu priviri sau cuvinte aspre. Sau putem ajuta, dacă păstrăm liniștea și, la momentul potrivit, spunem un cuvânt simplu, cu blândețe.
Uneori, o privire caldă sau un gest discret pot spune mai mult decât o observație. Pot arăta fără să rănească.
Între neștiință și rânduială nu trebuie să fie despărțire, ci drum - un drum comun.
Iar acest drum începe cu răbdare.
Pentru că nu există „cei care știu” și „cei care nu știu”, ci oameni aflați în etape diferite ale aceluiași drum.
Și poate că, dintre toate, cel mai important este ca acele fețe noi să nu rămână doar pentru o vreme, ci să simtă că aici este loc și pentru ele. Nu doar în rânduială, ci și în inimile noastre.
Pr. Octavian Moșin
