Acum se întâlnesc copii care la un an, un an şi jumătate sparg şi strică tot. Bineînţeles, orice copil mic poate să strice sau să spargă ceva, dar de aceştia trebuie literalmente să ascundem tot, căci după ei rămâne ca după tătari, nu poţi să laşi la îndemâna lor niciun lucru cât de cât valoros. Iar părinţii – aparent sub influenţa psihologilor contemporani – consideră că micuţul pur şi simplu trece prin „faza distructivă a dezvoltării”. Poate că am eu o problemă şi un asemenea comportament este, într-adevăr, normal?
Bineînţeles că nu! Aceasta este urmarea pedagogiei netradiţionale, când copilului i se îngăduie orice. În mod traditional, în toate culturile există ierarhia „adult – copil”. Apoi, sub influenţa liberalismului, s-a proclamat că un copil este egal cu adultul, iar acum aşa-numita „pedagogie a libertăţii” ne încredinţează că un copil este mai mare, mai important, mai însemnat decât adultul. Şi în acest sistem de concepţii copilul, evident, are voie să facă orice.
Acum ne ciocnim în mod frecvent de opinia potrivit căreia nu este admisibil să fie pedepsit copilul, să i se spună „nu”, să fie „plesnit”, chiar dacă a întrecut orice măsură. Adultul care face asta este etichetat drept monstru. În consecinţă, din copil nu iese doar un egoist samavolnic ci, şi mai rău, creşte insuficient de umanizat. Un asemenea copil pur şi simplu nu ţine cont de ceilalţi oameni. El are proaste de la început mecanismele de reglare psihică.
Educaţia nu înseamnă doar elevarea intelectuală a copilului, ci şi socializarea lui şi, în această socializare, există anumiţi factori reglatori stricţi. Dacă adultul se comportă inadecvat, i se întoarce spatele, este ostracizat. Această regulă funcţionează cu strictețe în orice mediu social. Aşa încât, dacă copilului de un an i se permite să-şi lovească bunica peste faţă, acesta este primul pas spre problemele de socializare.
Psiholog Irina Karpenko
Din Educarea copilului: sfaturi ale duhovnicilor și psihologilor ortodocși, București, Editura Sophia, 2013, p. 113-114
