„Indiferența e un păcat, indiferența înseamnă egoism și, mai mult decât atâta, indiferența înseamnă pactizarea cu răul, înseamnă promovarea răului, înseamnă lipsa iubirii, înseamnă păcat împotriva iubirii. Să nu se confunde datoria creștinului de a iubi și de a ierta pe cel care-i greșește personal, cu datoria și cu dreptul de a lupta pentru a stăvili răul făcut obștii.”
(Preot Constantin Voicescu)
Societatea în care trăim este dominată de multe metehne.
Dar dintre toate credem că cel mai mult indiferența contribuie la distrugerea ei.
Generația care se maturizează acum se stinge duhovnicește, este mai rece la viața spirituală. Tinerii, în această stare, se cred mai raționali, dar, de fapt, după ce indiferența subjugă definitiv ființa umană, aceasta moare sufletește.
Am mai spus-o și cu alte ocazii: toate acestea se întâmplă pentru că o bună parte dintre tinerii de astăzi au fost puși încă din fașă în capul mesei. Ei și doar ei sunt importanți în lumea aceasta. Restul lumii nu contează! Sau, în cel mai bun caz, contează, dar foarte puțin. Trebuie să ne uităm unul în ochii altuia și să recunoaștem că această atmosferă domină în familiile noastre, în școlile unde se educă copiii noștri, la posturile tv pe care le urmărim seară de seară și nu numai.
Răcirea duhovnicească de care vorbeam la început începe prin uitare. Unii nu-și amintesc de persoanele care au contribuit la bunăstarea lor. Oare câți dintre tineri își pun niște întrebări firești: Cum m-a născut mama? Prin ce dureri a trecut? Cum a suportat nenumăratele nopți nedormite? De câte ori au vegheat părinții la capul meu arzând de febra bolilor sau, mai târziu, așteptându-mă de la petreceri nocturne? Ce parte din finanța lor au sădit educatorii și învățătorii care s-au implicat în procesul educației mele? ș.a.m.d.
Și dacă aceste întrebări sunt departe de conștiința lor, ce să mai vorbim de prezența unei educații religioase, fără de care omul nu mai este conștient de binefacerile lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuși și de mântuire. Inima unui astfel de om, în ultimă instanță, se arată fără vreun simțământ.
La omul indiferent, produs al unei educații egoiste, patimile se simt la ele acasă. Toate păcatele se țin în lanț. Și cât de bine ar fi dacă am conștientiza la timp că, alimentând aceste păcate și vicii, trezim un monstru, care este gata să îi înghită pe toți și pe toate, numai să li se facă pe plac.
Să ne învățăm copiii mai întâi să muncească, ca să fie în stare să prețuiască munca și meritele altora. Să se bucure de succesele altora. Și abia apoi să devină lideri, să fie lăudați și apreciați, dacă merită. Niciodată invers. Pentru că, până la urmă, un diamant este un cărbune care a trecut prin multe.
Noi, maturii, știm că numai când trecem prin diverse experiențe, prin niște crize, prin dureri începem să observăm pe aproapele. Să înțelegem și chiar să trăim cu durerile și neputințele celor din jur. Începem să iubim.
Să-i lăsăm și pe cei care vin ca tinere vlăstare după noi să învețe iubirea. Să-i ajutăm să trăiască viața în realitatea ei, să comunice și să treacă prin diverse experiențe, pentru a fi pregătiți de viața autentică. Or, viața adevărată este o dragoste împărtășită cu Dumnezeu și cu cei din jur.
Preot Octavian MOȘIN
”Literatura și Arta”, 17 octombrie 2019
