M-am sculat odată, într-o noapte, pe la miezul nopţii, ca să citesc canonul Sfintei împărtăşanii cu metaniile şi să-mi fac rugăciunile de pregătire pentru Dumnezeiasca Liturghie, după „Ceea ce eşti mai cinstită". Pentru că în ziua precedentă, seara, mi-am ostenit trupul peste măsură, după care mi-am silit şi inima la rugăciune peste măsură, până la durere, am slăbit atât de mult în starea mea exterioară, ca şi în cea lăuntrică, încât nu am mai putut nici să mănânc ceva de seară, şi am adormit aşa, nemâncat şi slăbit.
Pe la miezul nopţii deci, sculându-mă din somn, slăbiciunea inimii mele şi a trupului era aceeaşi - adică pieptul meu încă nu-şi revenise din durerea pe care o suferise de silirea rugăciunii şi nici trupul meu nu se odihnise de osteneala peste măsură la care fusese supus. De aceea, neputând să stau în picioare, după obicei, am stat jos, îndreptat cu faţa spre răsărit. Şi aşa stând, lucram rugăciunea nu cu multă silire, din pricina pe care tocmai am spus-o, însă nu fără durere înlăuntrul pieptului şi nu fără suspine grele ale inimii. Ci, având dureri, suspinam deseori din adâncul fiinţei mele, amintindu-mi de mult meşteşugită viclenie a demonilor, de nevrednicia mea şi de toate cele-lalte datorii ale mele pe care totdeauna le datorez lui Dumnezeu şi pe care nu le împlinesc niciodată cum trebuie.
Am petrecut astfel aproape o oră şi am adormit aşa cum şedeam. Şi am văzut deodată în vedenie unele lucruri tainice, pe care limba se încurcă şi nu poate a le grăi. Şi unele din acestea au plecat din amintirea mea de îndată ce mi-am venit în fire, pentru că erau prea înalte şi întru totul de neînţeles şi de necuprins cu mintea. Altele însă, cu toate că mintea mea se roteşte în jurul lor şi înfăţişarea lor este întipărită în cugetul meu, limba mea nu le poate povesti cu claritate şi în amănunt aşa cum sunt întipărite în sufletul meu. însă atât cât ajunge cunoaşterea mea scurtă şi cât poate limba mea barbară, vorbesc şi spun.
Am văzut deci, în vedenie, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Arhiereul nostru multdorit şi preadulce, îmbrăcat în veşmânt arhieresc şi slujind după rânduiala Bisericii noastre. Dar şi Hristos însuşi şi veşmântul Lui arhieresc mi se înfăţişau ca ceva cu totul de necuprins cu mintea.
Eu, cel din urmă, şi duhovnicul meu slujeam împreună cu Hristos, dar Hristos era Cel care, în chip de neînţeles, aducea şi Se aducea jertfă. Deoarece Hristos însuşi, deşi noi slujeam împreună cu El, cu toate acestea spun, El era săvârşitorul. Slujea împreună cu noi şi un diacon care, atunci când pomenea numele creştinilor, plecându-şi capul spre Hristos, sau mai bine şi mai pe faţă să spun precum proorocul: „Pleacă, Doamne, urechea Ta şi mă auzi", plecându-Şi Hristos urechea către diacon a spus: „Să aibă şi aceştia parte împreună cu Mine în împărăţia Mea". Dar pe diacon n-am putut să-l cunosc cine era.
Din obştea stareţului meu, câţiva erau de faţă la Liturghie, dintre care şi doi fraţi (pe care-i cunoşteam foarte bine) ale căror feţe erau ca feţele îngerilor şi străluceau de harul lui Dumnezeu. Raze strălucitoare şi aurii ieşeau din feţele lor. Schima lor şi crucea pe care o ţineau în mâini erau mai strălucitoare decât fulgerul. Iar îmbrăcămintea lor nu pot să spun în cuvinte cum era, nici chiar dacă aş avea limba îngerilor. Dar în mintea mea stricată şi în cugetul meu răvăşit este întipărită înfăţişarea slavei şi a frumuseţii acestor veşminte.
Eu, de îndată ce am văzut că veşmintele acestora şi harul şi slava feţelor lor întreceau cu mult orice minte şi orice cugetare omenească, m-am minunat şi sufletul meu a prins mare evlavie pentru ei, ca pentru dumnezeieştii îngerii şi prietenii lui Hristos. Iar camilafca lor era de multe ori mai albă decât zăpada.
In timpul Dumnezeieştii Liturghii, stareţul meu era copleşit de o bucurie nespusă şi veselia inimii lui se revărsa pe faţa lui. Insă inima mea fiind cuprinsă de evlavie încă de la începutul Liturghiei, eu plângeam întruna de bucurie şi mă lăsam copleşit de dulceaţa nemăsurată a sufletului. Văzând în faţa mea pe preadulcele Iisus, Cel mai presus de orice dulceaţă, plângeam bucurându-mă şi minunându-mă totodată, deoarece mă învrednicisem să gust din preadulcea vedere şi arătare a lui Iisus, Stăpânul meu şi Dumnezeul meu, pe care demult sufletul meu o dorise şi pentru care ardea inima mea, căutându-o cu şuvoi de lacrimi.
Când L-am îmbrăţişat, la preacuratul şi multdoritul Lui piept am simţit în cele dinlăuntru ale mele Duhul cel Sfânt („Şi Duh nou înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele", cum spunea David), care-mi încălzea duhul şi inima şi mai mult în iubirea lui Iisus însuşi şi mă făcea să mă topesc în ceasul acela, precum se topeşte ceara, de evlavia ce eram cuprins, care sălta în inima mea ca ceva viu şi făcea ochii mei să verse lacrimi dulci şi multe în faţa lui Iisus, ca două izvoare răcoroase şi reci.
Luând eu atunci ceva curaj din toate acestea, mi-am deschis necurata mea gură şi am spus cu smerenie lui Hristos, vărsând lacrimi: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta". Şi am auzit limba lui Iisus, mai dulce decât zahărul şi decât mierea mai îndulcitoare: „Să fie aşa cum ai spus". (O, Dumnezeiescul! O, Preaiubitul! O, Preadulcele Tău glas pe care l-a vorbit cea întru totul adevărata Ta gură, Hristoase al meu!)
Am spus iarăşi, cu toată evlavia către Stăpânul meu Hristos: „Iartă-mă, Doamne, că îndrăznesc să vorbesc puţin în faţa Ta, să spun câteva lucruri pe care de mult doream să Ţi le spun". Şi mi-a spus Mântuitorul: „Vorbeşte cu curaj şi nu te teme de nimic". Atunci i-am spus cu multă smerenie şi cutremurare: „Spune-mi, Doamne, cărticica aceea a mea smerită, pe care am scris-o despre rugăciunea minţii, am scris-o cu harul Tău sau nu?" Şi Acesta mi-a răspuns: „Da, cu harul Meu a fost scrisă". Atunci am spus iarăşi: „După ce să înţeleg, Doamne, că a fost scrisă cu harul Tău?" Mi-a spus Mântuitorul: „Din evlavia de care eşti cuprins atunci când scrii". Iarăşi am spus eu: „Şi cum este aceasta, Doamne? Deoarece uneori când scriam atâta evlavie îmi venea, încât curgeau şuvoi lacrimile din ochii mei Alteori însă eram cuprins de prea putină evlavie, încât numai ce se umezeau un pic de la aceasta".
Mi-a spus Mântuitorul: „A-tunci când, scriind, erai copleşit de evlavie şi de lacrimi, Duhul Meu cel Sfânt era Cel care-ţi vorbea. Când, scriind, erai numai puţin cuprins de evlavie, atunci era cercetarea harului Meu, care atunci când se lua de la tine înceta deodată şi evlavia. De aceea nu mai puteai să scrii cu libertatea minţii, cu toate că doreai. Iar dacă scriai ceva, scriai fără dulceaţa duhovnicească a cugetului, de aceea te şi opreai". Am spus iarăşi eu: „Spune-mi, Doamne, de ce uneori vedeam cu ochii minţii nenumărate înţelesuri duhovniceşti pe care văzându-le doream nespus să le scriu toate cu multă râvnă, dar nu puteam să le duc toate, ci numai foarte puţine dintre acestea puteam ţine, pe care le şi însemnam? Celelalte, cu toate că le vedeam cu ochii minţii, mintea mea nu putea să le păstreze şi să le pună în scris şi din pricina aceasta aveam mare supărare". Mi-a spus Mântuitorul: „Atunci când Eu îţi arătam în vedenie nenumăraţi porumbei albi ca zăpada, al căror număr era ca nisipul mării, iar tu prindeai numai puţini, pe cei care zburau în jurul tău, şi te bucurai pentru cei pe care-i prindeai, dar te întristai deoarece nu puteai să prinzi mai mulţi; din porumbeii aceia pe care-i prindeai atât am binevoit Eu să însemnezi despre rugăciunea minţii, cât poate firea omenească să pună în lucrare. Ceilalţi porumbei, pe care numai îi vedeai, dar nu-i puteai prinde, arătau înţelesurile acelea care am binevoit să nu fie însemnate despre rugăciunea minţii, care sunt cu putinţă omului numai să le vadă şi să le dorească, dar nu şi să le împlinească".
Am spus iarăşi eu: „Şi de ce, Doamne, uneori unele preadulci înţelesuri se roteau în jurul minţii aproape precum se roteşte vulturul deasupra unui loc unde vrea să se aşeze, şi dintr-o dată, când credeam că sunt gata să se lipească de minte, se făceau nevăzute, precum şi vulturul uneori când se pregăteşte să se aşeze se înalţă deodată mult în aer şi zboară unde vrea?" Mi-a spus Mântuitorul: „Nu ştii, atunci când vedeai porumbeii, unii dintre ei, numai ce-i vedeai un pic aproape de tine, se înălţau drept în sus, în aer, şi nu-i mai vedeai, sau nu ştii că judecăţile Mele sunt adânc de nepătruns?"
Am spus iarăşi eu: „Doamne, când îmi arătai acei nenumăraţi porumbei, am văzut şi un râu, care se vedea ca ieşind din mijlocul pământului şi curgea încet-încet, cu o linişte preaminunată. Câţiva porumbei care zburau deasupra râului loveau cu aripile lor apele râului ca şi când se bucurau şi se jucau. Ce însemna, Doamne, acel râu şi ceea ce făceau porumbeii?" Mi-a spus Mântuitorul: „Acel râu înseamnă evlavia veşnică ce izvorăşte din acele inimi care ajung la iubirea Mea. Iar ceea ce făceau porumbeii arată bucuria cu care se bucură harul Meu de inima zdrobită şi copleşită de evlavia sfântă". Am spus iarăşi eu: „Ce este aceasta, Doamne? Uneori simt că, izvorând din inima mea unele înţelesuri, iese în acelaşi timp de acolo şi o mângâiere foarte vie, care în chip negrăit mângâie cugetul meu, aşa cum îl mângâie pe călătorul ars de arşiţa verii aerul acela răcoros care iese de acolo de unde ies vanele apelor". Mi-a spus Mântuitorul: „Aceasta este ceea ce am spus Eu în Evanghelia Mea: Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui".
Am spus iarăşi eu: „De ce, Doamne, uneori, când dorm, simt în inima mea fierbere şi iarăşi o fierbere, când a numelui Tău dumnezeiesc, pentru că inima mea spune singură: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă»; când a preaslăvitului nume al Preacuratei Tale Maici, deoarece spune inima mea singură: «Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te cea plină de har, Mărie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre»?"
Mi-a spus Mântuitorul: „Când simţi că în somn fierbe de la sine în inima ta şi în gura ta rugăciunea minţii, când a numelui Meu, când a Preacuratei Mele Maici, să ştii că în ceasul acela urmează să fii cercetat de Mine sau de preacurata Mea Maică. Atunci harul Meu, care păzeşte inima ta, îţi mişcă inima pentru a o pregăti să primească cercetarea Mea sau a Maicii Mele. Aşa cum fac oamenii împăratului, care păzesc vreo ţară a împărăţiei şi care, atunci când sunt anunţaţi că urmează să vină împăratul sau împărăteasa în ţara aceea, înştiinţează toată ţara şi îndeamnă pe toţi să se pregătească şi să iasă în întâmpinarea împăratului sau a împărătesei, după cum s-a întâmplat de multe ori şi în inima ta. Şi iarăşi, tot în ţara aceea unde stau oamenii împăratului, atunci când află că duşmani ai împăratului au năvălit asupra ţării aceleia cu multă duşmănie, pe faţă sau în ascuns, voind să supună ţara aceea şi să stăpânească ei peste ea, oamenii împăratului sună alarma şi adună pe toţi cetăţenii ţării să lupte cu toată puterea lor împreună şi să se opună până la moarte trădătorilor şi duşmanilor împăratului, pe unii dintre aceştia ucigându-i, pe alţii pedepsindu-i cu pedepse înfricoşătoare, până când vor reuşi să-i alunge, după cum s-a întâmplat de multe ori şi cu tine, cu harul meu".
Atunci eu am spus: „Doamne, deoarece din toate acestea am fost încredinţat că cele însemnate în această smerită carte a mea sunt de la harul Tău, te rog, primeşte să Ţi-o închin Ţie, ca fiind a Ta, şi ce vei dori Tu, aceea să faci cu ea". Mi-a spus atunci Mântuitorul: „Nu te îngriji tu de aceasta, adică acum ascunde-o, şi când voi dori Eu, o voi trimite din muntele acesta." Acestea spunând, Mântuitorul nu S-a mai arătat, făcându-Se nevăzut din faţa mea.
Şi în timp ce cercetam eu cele spuse, aflându-mă încă în vedenie, iată, aud un glas asemănător la dulceaţă cu un glas de înger, iar la ton şi la tărie ca glasul multor oameni care vorbesc cu putere. întorcându-mă, iată văd pe stareţul meu, care cânta cu glas mare şi cu nemărginită dulceaţă în glas, ca un înger al Domnului: „Bucură-te, uşă a Domnului prin care nu se trece, bucură-te, zid şi acoperământ al celor care aleargă la tine, bucură-te, liman netulburat, cea care ai născut în trup pe Făcătorul tău şi Dumnezeu, nelipsit rugându-te pentru cei care slăvesc şi se închină naşterii Tale".
Şi cu acest cuvânt mi-am venit şi eu în sinea mea din vedenie şi n-am putut în ziua aceea să opresc inima mea din trezvia sfântă care o copleşea când îşi amintea de vedenia care mi s-a arătat.
Iar Dumnezeului nostru slavă, putere, laudă şi închinare, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa: Pr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină, București 2002, p.253-258.
Vedenie preadulce a scriitorului despre carte, dacă aceasta a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu (Isihast anonim, Vedere duhovnicească). Este vorba de un manuscris descoperit la Sfântul Munte şi datat 1851, al cărui autor nu este cunoscut. A fost publicat pentru prima dată de Editura Orthodoxos Kypseli din Tesalonic în anul 1978. În româneşte a fost publicat de Editura Bizantină în 1999.
