Nici un păcătos nu trebuie să deznădăjduiască vreodată. Ajunge numai să se pocăiască, deoarece păcatele lui sunt mai puţine decât ale diavolului şi are circumstanţe atenuante, fiindcă a fost plăsmuit din pământ şi a alunecat şi s-a murdărit din neatenţie.
Dar noi nu avem nici o justificare, căci nu vrem să ne pocăim şi să ne spovedim, ci vrem să rămânem în noroi. Sunt unii care, socotind că vor cădea în aceleaşi păcate, nu se mărturisesc. Adică peste noroiul vechi adaugă altul şi altul, dar dacă li se murdăresc hainele, le spală şi iau aminte să nu le mai murdărească, iar atunci când se murdăresc din nou, le curăţă iarăşi. Trebuie să ştim că şi cei mai duhovniceşti oameni nu şi-au asigurat viaţa lor. De aceea se şi ţin pe ei înşişi în „asigurarea” lui Dumnezeu şi nădăjduiesc în El deznădăjduindu-se doar de „eul” lor, deoarece acesta aduce toată nefericirea duhovnicească. Pentru aceasta monahii, ca să izbândească duhovniceşte şi să ajute mai mult şi mai eficace, niciodată nu folosesc expresia: „Să mântuim lumea”, ci se roagă fără zgomot şi Dumnezeu mântuieşte lumea.
Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, p. 78-79
